Degustarea lumii prin recunoştinţă

Există o primă etapă în care omul este tentat să consume mai ales acele alimente plăcute la gust, chiar dacă sunt vătămătoare. În acelaşi timp, pe cele care nu sunt atât de gustoase, dar fac mult bine organismului, le dispreţuieşte. Într-o a doua etapă, a matu­rităţii, când a cunoscut boala, necazul şi amarul suferinţei, volens-nolens, omul intră la regim şi, astfel, învaţă prin suferinţă să caute acele alimente care îi fac bine. La fel, tânărul caută să se întovărăşească, la început, mai ales cu oameni frumoşi fizic, chiar dacă la caracter găunoşi. În timp, îna­intează spre un prag superior, învăţând să îl pre­ţuiască pe cel de lângă el dincolo de felul în care arată.

Descoperim oameni frumoşi, dar amari, mânioşi, semănători de tulburare şi chinuitori prin purtările lor. Aflăm însă şi oameni urâţi sau figuri şterse care odihnesc, bucură, alină, aduc liniştire şi bunătate prin felul lor de a fi.

Încet-încet devii selectiv şi preferi oamenii care fac bine la inimă, în locul celor care desfată ochii, dar amărăsc inima. Frumosul este acum înţeles ca ceva bun de pus la rană, care unge la suflet. Nu este ceva care place datorită proporţiilor bine definite, ci o realitate care mângâie, alină, vindecă, întremează, dă putere. Frumoasă este o familie care se hotărăşte să adopte un copil, în loc să se complacă în situaţia că nu pot concepe un vlăstar al coapselor lor. Frumoasă este o femeie care se îngrijeşte de casă şi de copii.

Filosoful german Immanuel Kant susţinea că „este frumos ceea ce place fără interes”, adică dezinteresat. Definiţia surprinde esenţa frumosului în calitatea sa antică de bun, de bine - kalokagathon. Este frumos omul pe care îl vezi dincolo de vreun interes pe care îl poţi avea cu privire la el, de natură senzuală sau utilitară. În sensul acesta, definiţia kantiană este revelatoare. Ajungi la miezul lucrului numai după ce îndepărtezi coaja interesului mediocru cu privire la el. Contempli astfel estetic, dar şi etic lumea.

Scriitorul Stendhal propunea o definiţie opusă: „Frumosul făgăduieşte fericirea”, adică ­orice contemplaţie estetică presupune un interes. Desigur, ­însă trebuie să deosebim între un interes superior, spiritual al contemplaţiei, şi un interes material şi josnic. De asemenea, şi reveria este un simulacru de contemplaţie, în sensul de repaos fiziologic, oboseală a creierului, când priveşti „în gol” sau „furat de peisaj”. Aici lipseşte un interes precis, dar şi contemplaţia estetică.

Dificultatea rezidă nu în faptul de-a dobândi această privire non-culinară, ci de a nu recădea în patima contemplării gurmande a lumii dimprejur. Paradoxal, postul de mâncare are un aport decisiv în perceperea omului şi a lumii în structura lor noncomestibilă. Odată potolită senzualitatea prin postire, ni se deschid ochii spre o întrezărire non-anatomică a omului, cumva ca în reprezentările bidimensionale ale sfinţilor din icoane.

În al treilea rând, după ce am trecut prin înfruptarea ­lacomă din cele ale lumii, prin selectarea sigură numai a celor care ne fac bine, există şi o altă etapă în care deguşti lumea aşa cum este, fără să alegi sau să preferi între gustos şi amar. Aceşti coeficienţi alimentari îţi devin indiferenţi în modul de degustare şi percepţie a realităţii şi evenimentelor. Dar şi aici trebuie să distingem între nepătimire şi blazare, între stăpânirea de sine şi dezgustul ca reacţie de structură, între copt şi crud.

Omul duhovnicesc mănâncă orice i se pune în faţă, fără lăcomie sau dezgust, însă iluminat de recunoştinţă. Mulţumirea pentru alimente, recunoştinţa în faţa oamenilor şi a Domnului este etapa de pârguire a sufletului. Nu mai deosebeşti alimentele şi oamenii după gust, nici după calitate sau efecte. De ­bună seamă, nici nu mănânci ceva care ştii că îţi face rău, nici nu îl ispiteşti pe Dumnezeu mâncând sau bând ceva otrăvitor, cu părerea că nu vei păţi nimic dacă doar îţi faci semnul crucii. Nici nu te întovărăşeşti cu oameni dedaţi la patimi, hoţi, haini sau violenţi sau care vezi că te trag în vreo rătăcire.

Eşti doar recunoscător pentru toate câte sunt aşa cum sunt, pătruns de conştiinţa păcăto­şeniei şi a nevredniciei, într-un univers în care toate se rotesc sub ochii priveghetori şi calzi ai Domnului. Păşeşti pe treapta slavosloviei, când îl guşti pe Dumnezeu cu papila recuno­ş­tinţei. Dragostea lui este şi când prinzi luna în lasou, şi când dorinţele nu reuşesc să prindă tramvaiul viselor lor. (Pr. Constantin Ghiţă, Ziarul Lumina)