Sfântul Ioan Valahul, noul mucenic al Domnului

Astăzi prăznuim pe Sfântul Ioan Valahul, un mucenic cu totul deosebit. Ne este drag şi apropiat fiind de un neam cu noi, dar mai ales pentru pilda de mucenicie şi mărturisire a vieţii sale. A fost un tânăr care, ca un alt mucenic bine-cunoscut, Sfântul Ioan Rusul, la numai 15 ani, a căzut rob la turci, în urma unor incursiuni ale acestora în Ţara Românească.
Sfântul Ioan s-a născut în anul 1644 în Ţara Românească, în timpul domniei lui Matei Basarab, ctitor de locaşuri sfinte şi îndrumător al activităţii cultural-tipografice din ţara sa, cu o domnie paşnică şi neobişnuit de lungă pentru acele vremuri: 1632-1654. După moartea lui au urmat la domnie Constantin Şerban Basarab (1654-1658) şi Mihnea al III-lea Radu (1658-1659). Aceşti domnitori au încercat, în măsura posibilităţilor de atunci, să ducă o politică antiotomană, de apărare a ţării, încheind chiar şi anumite înţelegeri în acest sens cu principii Transilvaniei. În toamna anului 1659, din ordinul lui Mihnea al III-lea Radu au fost ucişi 2.000 de turci trimiși în ţară pentru a-l supraveghea. După aceasta, a distrus oastea pașei din Silistra, a asediat cetatea Giurgiu, pe atunci raia turcească, a atacat şi ars cetăţile Rusciuc (azi Russe) şi Nicopole din dreapta Dunării. În acelaşi timp, s-au răsculat împotriva turcilor domnitorul Constantin Şerban, ajuns pe tronul Moldovei, precum şi principele Gheorghe Rakoczi al II-lea în Transilvania. Dar aceştia din urmă au fost înfrânţi de oștile turceşti şi tătărăşti intrate în ţările lor din ordinul sultanului Mahomed al IV-lea. În astfel de împrejurări, Mihnea al III-lea şi-a dat seama că nu mai poate continua lupta şi s-a refugiat în Transilvania, unde a şi murit la scurt timp (6 aprilie 1660), se pare otrăvit.

La retragerea din Transilvania, în noiembrie şi decembrie 1659, turcii au făcut, ca şi în alte rânduri, jafuri şi pustiire mare în satele şi târgurile româneşti, arzând, prădând şi omorând oameni nevinovaţi. Dar tot atunci au luat cu ei şi mare mulţime de robi, bărbaţi, femei şi copii, trecându-i dincolo de Dunăre. Printre cei robiţi atunci se afla şi un tânăr cu numele Ioan, de neam bun, în vârstă de numai 15 ani, născut şi crescut în Ţara Românească.

În robie petrecând, a trecut prin mare primejdie, fiind supus unei încercări de siluire. Scăpând, a fost ispitit precum dreptul Iosif de femeia egipteanului şi supus chinurilor înfricoşătoare pentru a se lăsa în braţele aceleia. Nimic nu l-a înduplecat să se despartă de Hristos, Viaţa cea Adevărată. Se cuvine să îl avem în rugăciunile noastre pe Sfântul Ioan Valahul şi să îi cerem ocrotirea atât pentru noi, cât şi pentru cei care se află în temniţe şi în primejdii cumplite, precum cele înfruntate de sfântul nostru mucenic.

Tânărul Ioan a trecut prin cumplite încercări. Se ştie că fiecare rob luat de turci era socotit ca fiind un bun al sultanului, dar ei puteau fi cumpăraţi de oricine. Aşa se face că, fiind încă pe drum, unul dintre ostaşii care însoţeau convoiul robilor români l-a cumpărat. Ostaşul nu urmărea altceva decât să-l silească la păcat. Dar tânărul Ioan, crescut de părinţii săi în frică de Dumnezeu şi în dragoste de credinţa strămoşească, s-a împotrivit aceluia şi l-a ucis, apoi a încercat să fugă. A fost prins, legat şi dus la Istanbul, unde vizirul, în urma judecăţii, a hotărât să-l dea femeii celui ucis, să facă cu el ce va dori. Aceasta nu i-a luat capul, ci, după cum ne spune Sinaxarul, „văzându-l voinic şi frumos la înfăţişare, s-a aprins de pofta desfrânării cu el, ca oarecând soţia lui Putifar din ţara Egiptului pentru Iosif cel frumos şi înţelept”. A încercat pentru început să-l ademenească cu tot felul de făgăduinţe, dacă o va lua de soţie şi se va lepăda de credinţa creştinească, urmând să devină musulman. „Iar tânărul, auzind acestea – ne spune primul alcătuitor al vieţii sale –, îşi făcea cruce, rugându-se lui Hristos să-l întărească şi să-l păzească până în sfârşit neclintit întru credinţa creştinească.”

Văzând că nu izbuteşte, femeia l-a dat în mâna mai-marelui cetăţii, ca să-l pedepsească pentru uciderea soţului ei. Acesta a poruncit să fie aruncat în temniţă, supunându-l acolo la multe chinuri. Femeia venea în fiecare zi în temniţă, încercând să-l înduplece să-i facă voia. Tânărul Ioan nu s-a lăsat biruit nici aici de chinurile pe care le-a îndurat, ci a rămas neclintit în credinţa sa creştină. În cele din urmă, văzând femeia şi prigonitorii sfântului că toate încercările lor sunt fără rost, au cerut vizirului să-l omoare. Primind acordul acestuia, l-au scos din închisoare şi l-au dus la locul numit Parmak-Kapî (adică Poarta Stâlpului), într-o margine a Istanbulului. Acolo a fost spânzurat în ziua de 12 mai din anul mântuirii 1662, la vârsta de 18 ani. Sinaxarul mai spune că „trupul său ar fi fost aruncat în apele Bosforului, dacă nu va fi fost cumva îngropat de creştini cucernici în vreun loc tăinuit din jurul Istanbulului”.

Un învăţat dascăl al Şcolii Patriarhiei Ecumenice, Ioan Cariofil, care a trăit în vremea sfântului, fiind martor la martiriul său, a scris viaţa acestuia în greceşte. Ea a fost tipărită la Veneţia în 1799, tot în greceşte, de către un mare aghiograf, Nicodim Aghioritul, și retipărită la Atena, în 1856. Această viaţă a fost tradusă şi în româneşte, îndată după apariția ei, fiind cunoscute mai multe manuscrise din secolul al XIX-lea. S-a tipărit pentru prima dată în româneşte în anul 1801, la Bucureşti, împreună cu slujba Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. Noul mucenic a fost menţionat apoi în Mineiul grecesc pe luna mai, apărut la Constantinopol în 1843 şi în Mineiele româneşti, începând cu ediţia de la Mănăstirea Neamţ din 1846. Aşa au ajuns cunoscute viaţa şi mai ales pătimirea tânărului mucenic Ioan Valahul, după cum afirmă pr. acad. prof. dr. Mircea Păcurariu.

În anul 1950, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât ca Sfântul Ioan Valahul să fie cinstit în întreaga Biserică Ortodoxă Română în data de 12 mai. Proclamarea solemnă a cultului său a avut loc în octombrie 1955, alături de alţi sfinţi ai neamului nostru. Sfântul Mucenic Ioan Valahul este sărbătorit de Biserica noastră astăzi prin cuvintele acatistului: „Veniţi, toţi iubitorii de mucenici, şi mai ales cei ce vieţuiţi în România, ca, adunându-ne împreună, să cinstim cu cântări luminate pe Ioan, noul mucenic al Domnului. Că acesta, din pământul românesc răsărind, a dat rodul însutit al credinţei, în cetatea lui Constantin, ruşinând pe prigonitorii săi şi mărturisind credinţa cea ortodoxă, prin vărsarea sângelui său. Iar acum în ceruri mijloceşte pentru noi şi pentru cei ce cântăm: Bucură-te, Ioan, sfinte mucenice al lui Hristos”.

(sursa: Ziarul Lumina)