Bogatul nemilostiv

Pe lângă asemănări, între noi, oamenii, există şi multe şi felurite deosebiri. Deosebirile acestea se leagă, unele, de însuşirile noastre fireşti, altele de îndeletniciri şi în sfârşit, altele de mijloacele noastre de trai.

Dar oricât de mari ar fi deosebirile dintre oameni, ele nu merg niciodată până acolo încât să înăbuşe în ei nevoia de a trăi împreună, de a se ajuta, de a se iubi. Oamenii, oricare le-ar fi însuşirile, rangurile, situaţia materială, sunt creaţi să trăiască laolaltă, organizaţi în diferite comunităţi.

Trăirea în societate, însă, aduce cu sine anumite obligaţii. Care este cea mai de seamă obligaţie pe care cei avuţi, înstăriţi o au faţă de cei aflaţi în lipsuri? Răspunsul la această întrebare ni-l dă în chipul cel mai lămurit, Evanghelia zilei de azi (Luca 16, 19-31) despre Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr.

În pericopa evanghelică de astăzi, Hristos Domnul ne descoperă destinul veşnic al omului. Prin această pildă, Iisus, Învăţătorul nostru suprem, trimite spre noi o rază de lumină, în legătură cu ce va fi dincolo.

Pentru noi, creştinii, această parabolă este asemenea unei ferestre deschise spre viaţa viitoare. Ar trebui, poate, să o citim şi să stăm fiecare în taina inimii, a sufletului şi a gândului nostru, întorşi spre noi înşine şi să medităm asupra ei.

Sufletul omului fără credinţă, fără iubire, milă, dreptate, rupt de oameni şi de Biserică este mort. Omul care nu simte mila în faţa foamei şi a suferinţei celuilalt, este ca o fiinţă necuvântătoare, care îşi neagă demnitatea de om prin faptele sale.

Să ascultăm pilda: „Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit, iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, aşteptând să se sature de cele ce cădeau de la masa bogatului. Câinii veneau şi-i lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc cumplit în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune în viaţă şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi…” (Luca 16, 19-28).

Aşadar, e vorba, pe de o parte, de un bogat oarecare - nu i se dă nume - care trăia îmbrăcându-se în porfiră şi vison şi care o ducea numai în petreceri, iar pe de altă parte, de un sărac cu numele Lazăr şi care stătea şi suferea la poarta bogatului.

Bogatul din Sfânta Evanghelie era bogat ca toţi bogaţii, egoist, lipsit de inimă şi de Dumnezeu, se bucura de toate bunurile pământeşti, indiferent la orice durere, privea cu nepăsare, fără să-l vadă, pe săracul care stătea la poarta lui şi de care, spune evanghelistul şi câinii aveau mai multă grijă, decât stăpânul lor.

Bogatul din Evanghelie reprezintă omul care-şi foloseşte rău posibilităţile, care face din bogăţie un mijloc de plăcere, de distracţie şi de decădere religios-morală. În schimb, Lazăr zace bolnav şi plin de bube.

În trupul lui bătea o inimă curată şi adânc înrădăcinată în încrederea şi iubirea faţă de Dumnezeu, ce îi dă o forţă spirituală ca în îndelungata şi adânca lui suferinţă şi răbdare să nu cârtească împotriva celor rânduite oamenilor de Dumnezeu. Iată icoana cea mai vie a mizeriei, iată pilda cea mai crudă a egoismului şi a nepăsării în viaţă.

Dacă parabola s-ar opri aici, am putea socoti viaţa o mare nedreptate, dar Mântuitorul nu se opreşte aici. El arată că după această viaţă vine o altă viaţă, vine judecata: atunci se înţelege planul lui Dumnezeu.

În această a doua parte a parabolei, bogatul şi săracul mor şi sunt arătaţi în faţa lui Dumnezeu. Dacă în modul lor de viaţă şi al trăirilor pe pământ este o mare deosebire, să cunoaştem că în moartea lor deosebirea este şi mai mare.

Se întâmplă că mor amândoi. Sufletul lui Lazăr, cel ce pătimise timp îndelungat pe pământ, este dus de îngeri în raiul fericit, pentru vecie. Despre bogat se spune numai atât: că a murit şi a fost îngropat; trupul s-a dus în pământ, iar sufletul în chinuri, în iad.

Cuprins de chinuri, cel ce nu avusese milă de semenul său, cere acum îndurare. Cel ce ţinuse ochii lipiţi de cele pământeşti, îi ridică acum. Cel ce nu văzuse pe Lazăr, trecând, de sute de ori, cu nepăsare pe lângă el, îl vede acum. Nu îndrăzneşte să se adreseze direct lui Lazăr, ci îl roagă pe Părintele Avraam să-l trimită pe Lazăr să îl ajute.

Cel care n-a vrut să ajute pe nimeni, cere acum ajutorul sărmanului Lazăr împotriva focului care îl chinuie, îl mistuie. Cu degetul de care-i era scârbă altădată să se atingă, cu piciorul, dorea acum să-i aducă o alinare.

Cel ce se îmbrăca în purpură şi vison şi se desfăta cu mâncărurile cele mai alese şi cu băuturile cele mai scumpe, se roagă acum pentru o picătură de apă, cu care să-şi potolească setea şi clocotul văpăii de-a pururi nestinsă.

Dialogul dintre bogatul nemilostiv şi Părintele Avraam este de-a dreptul mişcător. Părintele Avraam i-a grăit aşa: „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta şi Lazăr aşişderea, cele rele; iar acum acesta se mângâie, iar tu te chinuieşti şi peste toate acestea, între noi şi între tine prăpastie mare s-a întărit, căci cei ce vor să treacă de aici către voi să nu poată, nici cei de acolo, la noi, să treacă”.

Această prăpastie şi-a săpat-o chiar el, prin nemilostenia şi indiferenţa sa. El, bogatul, dacă primea pe Lazăr într-o cămăruţă în casa lui, dacă îi îmbrăca trupul gol, dacă îi astâmpăra foamea, adică dacă îl mângâia în suferinţele sale, se salva de la suferinţă pe el însuşi.

Acum vede bogatul ce schimbare mare a produs moartea. Acum, ca într-o oglindă, îşi vede trecutul său. Acum vede pe sărmanul Lazăr cum zăcea şi cât era de dispreţuit de toţi. Acum îşi vede chipul şi felul vieţuirii sale. Cel care n-a ştiut ce-i suferinţa, acum este numai suferinţă.

Părerea de rău îl copleşeşte, dar era de prisos acum. Bogatul roagă, acum, pe Părintele Avraam să trimită pe Lazăr la cei cinci fraţi, „să le mărturisească lor, ca să nu vină şi ei la acest loc de muncă”. „Nu e nevoie, a zis Avraam lui. Au pe Moise şi pe prooroci; să-i asculte pe dânşii”. Bogatul, însă, spune: „Nu, Părinte Avraame, ci de va merge cineva din morţi la dânşii, se vor pocăi”. Şi i-a zis Avraam lui: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, măcar de ar învia cineva din morţi, tot nu vor crede”.

Bogatul credea că dacă cineva va învia din morţi şi va povesti celor vii chinurile de dincolo, lumea se va îndrepta. Dar ne întrebăm: are nevoie credinţa noastră de semne şi minuni spre a fi tare, spre a fi mântuitoare de suflet?

Ne răspunde Sfântul Apostol Pavel când ne zice: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte, fiţi copii când e vorba de răutate. La minte fiţi oameni desăvârşiţi”, iar mai departe: „limbile (adică semnele şi minunile) sunt semn nu credincioşilor, ci necredincioşilor, iar vorbirea profetică (predica) dimpotrivă, nu necredincioşilor, ci credincioşilor” (I Cor. 14, 20-22).

Aşa zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Am fost învăţat să cred în Stăpânul şi fără să mi se dea semne. Ştiu că am fost curăţit de păcate în Sfântul Botez, chiar dacă v-aş vorbi în limbi”.

„Creştinul adevărat trebuie să creadă cu mintea, să aibă duhul discernământului, al deosebirii duhurilor, ca el „să nu fie jucărie valurilor, purtat încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturilor” (Efes. 4, 13-14), cum se exprimă Sfântul Apostol Pavel.

 (Pr. Ion Cârciuleanu, sursa: Doxologia.ro)