„Cântă, măi frate române, pe graiul şi limba ta“

După 1989, cântarea noastră bisericească şi-a văzut de drumul ei, chiar dacă s-au ivit indivizi sau grupuri cărora nu le mai plac frumoasele noastre cântări psaltice, întru apărarea şi promovarea cărora corifeii muzicii româneşti, Macarie, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu şi mulţi alţii, au depus eforturi deosebite, mai ales că elementul grecesc era atunci foarte prezent.

Proverbiale au rămas constatările lui Macarie Ieromonahul şi ale lui Anton Pann, când afirmau cu un veac şi jumătate în urmă că „muzica noastră românească demult şi-a căpătat un caracter naţional“. Memorabil este apelul lui Pann adresat tuturor cântăreţilor: „Cântă, măi frate române, pe graiul şi limba ta şi lasă cele străine ei de a şi le cânta“.

Macarie nu dezavua cântarea grecească în sine, că doar şi el traducea textul şi prelucra melodia, dar tuna şi fulgera împotriva abuzurilor şi exagerărilor în perceperea şi executarea acestora, „căci mulţi dintre cei care învaţă puţină elinească îşi tăgăduiesc şi patria, şi neamul. Aşijderea şi cei ce învăţau câte puţină psaltichie grecească, până în ziua de astăzi, zicea el în 182, se ruşinează nu numai de a cânta Heruvic şi altele româneşti, ci şi Doamne miluieşte de a zice pre limba lui“. Cu alte cuvinte, Macarie nu avea nimic împotriva cântărilor greceşti, ci împotriva schimonoselilor şi a exagerărilor în executarea nazalizată excesiv, împotriva autohtonilor care imitau fără noimă pe greci. Cântarea grecească este foarte frumoasă, dar să fie executată de greci pricepuţi şi bine instruiţi. De curând, mai precis cu ocazia concursului „Tineri, lăudaţi pe Domnul“, petrecut în toamna acestui an, am avut un plăcut sentiment ascultând grupurile celor şase Seminarii Teologice ajunse în faza finală, care au executat în prezenţa Părintelui Patriarh Daniel şi a oaspeţilor români şi străini cântări psaltice româneşti. Am constatat cu bucurie că se poate cânta muzică psaltică în toată România, deci şi în provinciile unde nu s-a mai cântat de sute de ani, fără să existe în acest sens nici un fel de forţare din partea cuiva. Iar executarea cântărilor s-a făcut fără exagerări, fără imitaţii greceşti, păstrându-se în limitele caracterului nostru naţional de care pomenea Anton Pann. Precizez, una este să îţi îmbogăţeşti repertoriul cântării de strană recurgând la vechii protopsalţi românişi, alta este să ignori sau să denigrezi munca şi opera unor oameni care s-au strecurat cum au putut printre furcile caudine ale unui regim „atotveghetor“ şi extrem de suspicios cu orice lucrare a Bisericii. Poţi să te apropii în ceea ce priveşte sistemul de interpretare a cântărilor psaltice de izvoarele greceşti, dar să nu exagerezi încât nici chiar grecii să nu mai recunoască nimic. De aceea, să lăsăm pe fraţii greci să-şi cânte ceea ce este al lor şi cum ştiu ei mai bine, iar noi să-i imităm cât mai puţin şi cu mare grijă, vâzându-ne de cântările noastre frumos alcătuite de marii creatori ai muzicii bisericeşti româneşti.

Suntem singurul popor ortodox din vecinătatea Balcanilor în al cărui cult coexistă în bună pace de peste 150 de ani şi notaţia psaltică, şi cea liniară, şi cântarea omofonă sau monodică, şi cea corală. La cele mai multe biserici, mai ales din mediul urban, se cântă la strană dimineaţa la Utrenie psaltichie, iar la Sfânta Liturghie se cântă, în cafas sau la strană, muzică corală, fără să se excludă una pe alta, ceea ce place credincioşilor. La fel se întâmplă şi cu cele două feluri de notaţii, ele nu se exclud, ci se completează, iar un executant inteligent le urmăreşte simultan, fiindcă scopul final este însuşirea sau executarea corectă a cântărilor bisericeşti.

(Pr. Prof. Nicu MOLDOVEANU)