Prietenia dintre Apostoli şi Mântuitorul

„În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi: pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Şi, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alţi doi fraţi: pe Iacob al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele, şi i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. (Matei 4, 18-23, Duminica a II-a după Rusalii, a Sfinţilor Români)

În urma chemării la apostolie a celor patru pescari din Galileea, între aceştia şi Hristos s-a legat o prietenie pilduitoare, în ciuda faptului că ucenicii, la început cei patru, apoi şi ceilalţi opt, nu s-au ridicat întotdeauna la nivelul calitativ al prieteniei oferite lor de către Învăţătorul. În cele ce urmează, doresc să ne oprim împreună asupra câtorva aspecte ce vizează relaţia de prietenie dintre Apostoli şi Mântuitorul.

În general, când se vorbeşte despre prietenie, dicţionarele explicative dau definiţii şi definiţii, concluzionând la unison că prietenia este o relaţie afectivă şi de cooperare între două persoane. Este un sentiment de simpatie, respect, afinitate reciprocă dintre două fiinţe umane, care presupune bunăvoinţă, loialitate, bună-credinţă, încredere şi altruism. Mântuitorul aşază prietenia pe alte fundamente, mult superioare celor enunţate, fără a le anula sau dispreţui pe acestea. În duioasa cuvântare de despărţire sunt enunţate fundamentele esenţiale ale prieteniei dintre Mântuitorul şi ucenici:

Iubirea reciprocă: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii“ (In. 13, 34-35). Iubirea dintre ucenici să fie după măsura iubirii Învăţătorului, şi nu după alte criterii. Aceasta este singura în măsură să devină mărturisitoare în lumea în care trăim şi în care domină egoismul, egocentrismul, narcisismul. Aceasta singură poate convinge pe oameni că este posibilă iubirea dintre noi după modelul iubirii lui Iisus faţă de noi. Cu atât mai mult iubirea dintre ucenicii lui Iisus, care sunt modele de iubire şi pentru alţii. Fără această măsură a iubirii care consolidează prietenia, relaţia dintre noi este una falsă, bazată pe interese ascunse şi pur personale, care nu are consistenţă şi trăinicie. Se diluează odată cu diluarea interesului şi dispare, lăsând în locul ei decepţie şi amărăciune sufletească. Or, o astfel de iubire nu poate antrena şi susţine prietenia, iar cei ce o afişează trăiesc într-o continuă amăgire generatoare de neîncredere şi suspiciuni. Poate o astfel de iubire egoistă să transforme, să convingă, să dureze în timp, să devină mărturisitoare? Nicidecum! Iisus avea nevoie de ucenici care să menţină flacăra iubirii dintre oameni nestinsă, iar aceştia să creadă în realitatea unei astfel de iubiri pe baze concrete, pragmatice, şi nu doar pe bază de concepte teoretice, ideatice, fără consistenţă.

Păzirea poruncilor, consecinţa iubirii reciproce: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele!“ (In. 14, 15). Fără păzirea poruncilor lui Dumnezeu nu este posibilă o iubire reciprocă autentică. Cei ce se iubesc unii pe alţii au aceeaşi bază morală de convieţuire, se ghidează după aceleaşi principii, nu fac compromisuri cu imoralitatea, cu minciuna, cu trădarea, ci sunt animaţi de spiritul trăirii lui Hristos şi se fac una cu El.

Pacea, ca liant al comuniunii, şi ca dar al lui Hristos pentru întărirea acestei comuniuni de prietenie. Pacea lui Hristos nu este ca pacea lumii, bazată pe interese egoiste şi imanente, este o stare ontologică de stabilitate duhovnicească, de confort spiritual generator de armonie în gânduri, simţiri, acte. Pacea lui Hristos dă putere, forţă înrâuritoare pentru cei contaminaţi de ea, şi transformă pe cel învăluit de puterea ei miraculoasă în izvor de pace şi linişte pentru cei din jur. Hristos ca Om al păcii nu putea forma pe ucenicii Lui decât în acest spirit, deşi unii dintre ei, vezi cazul lui Petru în Grădina Ghetsimani, dorea să facă dreptate cu sabia, iar Hristos îl mustră spunându-i: „Pune sabia în teacă. Nu voi bea oare paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?“ (In. 18, 11). Doar omul cuprins de pacea lui Hristos poate oferi şi altora pacea. În misa catolică s-a păstrat tradiţia ca înainte de comuniunea euharistică, toţi cei prezenţi să îşi poată manifesta sentimentul de împăciuire cu celălalt, oferindu-i chiar dacă doar declarativ pacea: „Pacea să fie cu tine!“, iar în Liturghia ortodoxă preotul de nenumărate ori exclamă: „Pace tuturor!“, iar comunitatea răspunde: „Şi cu duhul tău!“ Aceasta este atmosfera sau ambianţa specifică spiritului autentic creştin, pe care a cerut-o Hristos şi ucenicilor Săi.

Egalitatea dintre stăpân şi slugă, nemaiîntâlnită până la Hristos şi care era considerată o gravă abatere de la etica ce domina viaţa publică a Antichităţii: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute“ (In. 15, 13-15). Această deschidere extraordinară spre o nouă filosofie de viaţă propusă de Hristos a revoluţionat lumea şi a structurat toate politicile sociale ale Europei şi ale lumii. Filosofia propusă de Hristos e mult mai mult decât un concept social sau politic, este viaţă din viaţa Sa. Prin întrupare Hristos devine fratele nostru şi noi fraţii Lui.

El a hotărât să ne fie Prieten, nu noi: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu“ (In. 15, 16). 

(Pr. prof. dr. Vasile STANCIU)