Nu frumos, ci minunat!

Am primit iniţial oarecum cu detaşare acest Campionat Mondial, explicaţia fiind aceea că lipseşte implicarea emoţională, România nefiind prezentă. Încă mai mult: dezamăgirea produsă de ratarea calificării în faţa celei mai slabe echipe prezente în Brazilia (cam la acelaşi nivel jenant prezentându-se Iran şi Japonia) a fost atât de mare încât iniţial îmi propusesem să urmăresc numai meciurile de până la miezul nopţii. Uşor-uşor însă m-am lăsat prins de evenimente, iar acum, la o săptămână de la începere, constat că n-am pierdut decât un meci (cel de sâmbăta trecută, la ora 4 dimineaţa, dar am văzut bucăţi bune şi din ăsta până să adorm), ultima performanţă fiind alaltăieri (de fapt, ieri, la ora 1.00), când am urmărit o panaramă de meci, Grecia – Japonia, în care fotbal adevărat s-a jucat preţ de maximum 4-5 minute, pe adunate! În mod evident, România n-ar fi avut ce să caute acolo, din moment ce nici n-am suflat în dubla de baraj împotriva penibilei echipe a Greciei, singura care n-a arătat absolut nimic în cele două meciuri disputate. 

Am văzut însă sumedenie de meciuri frumoase, disputate, cu goluri multe şi cu ratări antologice, cu intrări bărbăteşti, dar şi unele criminale, cu mingi apărate neverosimil, dar şi cu gafe enorme, ce mai: un Campionat Mondial de o frumuseţe fără egal printre cele 13 (cu acesta) pe care le-am urmărit cu începere de la cel din Anglia din 1966. La frumuseţea asta ieşită din comun contribuie totul: atmosfera (cea din tribune, că ailaltă, meteo, e singurul element perturbator), dragostea brazilienilor pentru fotbal, faptul că tribunele sunt arhipline. Şi, foarte important, lipsesc vuvuzelele care ne-au mâncat acum patru ani sănătatea tuturor, fotbalişti, spectatori, oficiali deopotrivă. Trebuie să mai spun şi că, dincolo de tactici şi strategii, este o competiţie a marilor individualităţi. Din echipele care au arătat fotbal adevărat s-au impus şi candidaţii la titlul de MVP al turneului final: Suarez, Benzema, Robben şi încă alţii, majoritatea şi marcatori. 

Dar dacă ar fi să am aceeaşi mână bună ca acum patru ani, când după primul meci am zis că acela va fi Forlan (şi aşa a şi fost), atunci am să spun că pentru actuala ediţie nu poate fi altfel decât Pirlo.