Vindecarea bolilor sufleteşti (I)

Pe drumul asemănării cu Dumnezeu, omul „căzut“ este chemat să pună început. Neîncetat. Tăcerea buzelor, paza ochilor, a auzului şi a minţii de stimulul păcatului sunt trepte primare în procesul de tămăduire a sufletului de rănile neascultării.

Nu de puţine ori oamenii dezvoltă afecţiuni psihice sau fizice care nu pot fi tratate clinic. Ei caută cu disperare tămăduirea, însă medicina clasică nu îi poate ajuta totdeauna. Şi atunci sunt căutate căi alternative de vindecare. Însă vindecarea de boală, şi mai ales de suferinţa sufletului pentru păcatele sale, este posibilă numai prin rugăciune şi pocăinţă, în dar de la Domnul Iisus Hristos.

În cele ce urmează vom căuta să arătăm că păcatele lăcomiei, neascultării şi mândriei dau naştere bolilor sufleteşti, dar şi afecţiunilor trupului, remediile fiind posibile numai în sânul Bisericii, prin rugăciune şi pocăinţă. Ilustrative vor fi, în acest sens,Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul şi literatura filocalică.

Izgonirea primilor oameni din Rai a fost urmarea păcatului neascultării, prin poftirea lumii materiale. Adam, care odinioară nu cunoştea foamea, setea sau frigul, a început deodată să sufere. Omul a fost dezbrăcat de „haina luminii“ şi îmbrăcat cu „haine de piele“, adică a fost supus regimului condiţionărilor specifice lumii animale, căreia a dorit să se asemene. Mare a fost plânsul lui Adam, însă întoarcerea nu a mai fost posibilă. Dacă acesta şi-ar fi recunoscut păcatul şi ar fi cerut iertare de la Dumnezeu, Adam „ar fi rămas în Rai şi ar fi fost scutit atunci printr-un singur cuvânt de tot cercul acela de zeci de mii de lucruri rele cărora li s-a supus fiind surghiunit şi zăcând în iad atâtea veacuri“ (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, 5). Însă Adam a dat vina pe Eva, femeia lui, iar Eva pe şarpe, care a ispitit-o, şi noi repetăm acest gest al dezvinovăţirii până astăzi. Atunci când ne judecăm părinţii biologici şi părinţii duhovnici, când aruncăm vina la societate şi pe lipsuri pentru avorturi şi alte păcate, când spunem că ne merge rău din cauza vecinilor şi a semenilor, nu repetăm oare gestul primilor părinţi?

Omul de astăzi nu îşi asumă responsabilitatea pentru faptele rele comise

Omul de astăzi nu se pocăieşte, nu îşi asumă responsabilitatea pentru faptele rele comise, oricine altcineva este vinovat, numai el nu. Se consideră însă pe deplin autorul faptelor sale bune, aşteptând recunoştinţă infinită de la semenii lui pentru pustiul de bine făcut. Or, cum putem fi noi autori doar ai faptelor bune, fără a fi autori şi ai faptelor noastre rele?...

Omul nu se poate pocăi atunci când se raportează la o lume ireală

Cei care se spovedesc fără pocăinţă se percep adesea a fi naturi logice, pe care emoţia nu le poate determina să greşească, singurii vinovaţi de „imperfecţiunile“ lor fiind ceilalţi sau societatea. 

 Aceştia, ceilalţi, au ce au cu ei, altfel, ei ar vorbi cu toată lumea, nu ar avea nimic cu nimeni. Doar ceilalţi sunt ilogici, emoţionali, absurzi, se supără fără motiv, şi încă cu anii nu ne mai vorbesc. Iată cum construim, pe nesimţite, un univers paralel fantastic, ce devine realitatea la care ne raportăm. Păcătosul nepocăit, fără să îşi dea seama, se vede pe sine ca pe o entitate care nu poate acţiona decât corect, pentru că acţionează logic. În percepţia sa, ceilalţi greşesc pentru că sunt naturi diferite, emoţionale, nu acţionează logic, ca şi când nici nu am avea cu toţii o natură umană comună. Mr. Spock, extraterestrul fără greşeală, lipsit de orice emoţie, condus exclusiv de logică în acţiunile sale, din bine cunoscutul serial Star Trek, ilustrează imaginea de sine a păcătosului nepocăit. De observat: nu separăm conştient şi conceptual aceste două universuri, dar ne purtăm ca şi când realitatea chiar aşa ar sta.

Pr. Constantin Ghiţă – Ziarul Lumina