Dacă Dumnezeu ne învaţă smerenia, de ce îşi doreşte aşa de mult să-L lăudăm?

Mergând la slujbele Bisericii aţi auzit adesea formule de laudă adesate lui Dumnezeu: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin” sau “Că a ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”, sau “Că tu eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” şi multe altele.

Rugăciunile Bisericii sunt caracterizate de trei aspecte: lauda adusă lui Dumnezeu, mulţumirea pentru toate câte ne-a dat şi cererea celor trebuincioase sufletului şi trupului. Întrebarea vine firesc în minte noastră: De ce Dumnezeu, care ne învaţă smerenia, îşi doreşte ca noi să-l lăudăm? De ce nu se smereşte şi El, neacceptând laudele.

În primul rând toţi ştim că lauda de sine nu miroase a bine şi cel ce se laudă are de fapt o slăbiciune, are o problemă sufletească. Mai ştim şi că adesea lauda celor din jur o simţim ca pe o insultă sau ca pe un atac personal, prin urmare mândria nu face rău doar celui ce se îngâmfă ci şi aproapelui său.

Dovada iubirii supreme este chiar întruparea Lui ca om

Pe aceste considerente dacă Dumnezeu s-ar lăuda sau ar cere laude înseamnă că ar avea o problemă, ar avea o slăbiciune. Ori noi ştim că Dumnezeu este Sfânt, atotputernic, atotînţelept, nemărginit, necuprins de răutate, şi nici o slăbiciune nu se află în El. Dacă ar avea o slăbiciune ar fi un Dumnezeu limitat, constrâns de ceva exterior Lui, şi prin urmare n-ar fi total independent, n-ar exista prin Sine ci ar depinde de ceva sau de Cineva. De fapt n-ar fi dumnezeu ci ar trebuie să existe Altcineva mai puternic decât El care să nu fie constrâns de nimeni şi nimic... un alt Dumnezeu. Şi ajungem iarăşi la ipoteza existenţei unui Dumnezeu Sfânt, fără nici o slăbiciune.

A doua problemă ar fi că dacă Dumnezeu s-ar lăuda sau ar vrea laude de la noi, atunci ar face rău celor din jur, care s-ar simţi jigniţi sau minimalizaţi. Ori noi ştim că Dumnezeu este iubire şi arată acest lucru secunde de secundă în viaţa fiecărui om. Cum ar putea El face rău cuiva? Dovada iubirii supreme este chiar întruparea Lui ca om şi acceptul de a îndura jignirile şi bătăile oamenilor pe cruce. Un Dumnezeu neiubitor i-ar fi omorât pe toţi vrăjmaşii Lui într-o secundă, n-ar fi răbdat aşa de multe înjoseli.

Slava (lauda) pe care o aducem noi lui Dumnezeu în Biserici şi în casele noastre nu este asemenea laudei pe care noi oamenii ne-o aducem între noi. Sfânta Scriptură ne dă foarte multe răspunsuri în această privinţă. O simplă căutare a cuvântului „slava” scoate la iveală zeci de versete care ne pot lămuri pe deplin în privinţa înţelesului acestui termen.

Ce este slava lui Dumnezeu?

Haideţi se vedem ce ne spune Vechiul Testament: Slava este atotputernicia lui Dumnezeu, împotriva căruia nici cel mai puternic împărat din lumea aceasta nu-i poate sta împotrivă (Ieşire 14:4). Slava Domnului este puterea de a face minuni, de a trece peste legile Creaţiei. Dumnezeu are putere să facă orice, oricum, oricând, oriunde (Ieşire 16:7 ). Slava Domnului este lumină şi strălucire, Dumnezeu fiind cunoscut astfel ca unic Creator şi Proniator (purtător de grijă) al întregului Univers (Ieşire 16:10). Unii vor reuşi să vadă slava Lui Dumnezeu şi să nu moară... probabil cei cu viaţă sfântă, cei care au pe Duhul lui Dumnezeu în ei (Ieşire 19:21). Slava lui Dumnezeu e una nematerială, e o energie ce izvorăşte din Sfânta Treime, e rază din lumină necreată (Ieşire 24:16-17). Slava lui Dumnezeu este puterea sfinţitoare care hirotoneşte preoţii şi târnoseşte cortul adunării (sfinţeşte locaşul de cult). Slava lui Dumnezeu devine astfel energie sfinţitoare şi vindecătoare pentru omul căzut, care a pierdut slava (Harul M dumneziesc) primită de Adam la începutul lumii (Ieşire 29:43-44).

(sursa:http://ortodoxiatinerilor.ro/intrebari-incomode/18825-de-ce-vrea-dumnezeu-slava-si-lauda.html)