Ce simbolizează veşmintele liturgice

Slujitorii altarelor săvârşesc fiecare sfântă slujbă înaintea lui Dumnezeu în veşminte speciale, diferite de cele obişnuite. Acestea se deosebesc prin forma lor impunătoare şi ornamentată, croială şi culoare, dar mai ales prin faptul că înainte de a fi folosite în cult sunt sfinţite în cadrul unei slujbe speciale.

Îmbrăcarea preoţilor în veşminte trimite la realitatea împărăţiei veşnice a lui Hristos şi completează cadrul ceremonial, fastul şi strălucirea cultului. Prin sfintele veşminte îmbrăcate de diaconi, preoţi şi arhierei sporeşte duhul evlaviei în cadrul sfintelor slujbe şi se ajută la crearea cadrului liturgic-festiv pentru desfăşurarea diferitelor rânduieli bisericeşti.

·       Rol liturgic şi practic

Aceste obiecte sfinţite capătă înţeles prin explicarea simbolismului care-l însumează în ele, aflându-se în strânsă legătură cu faptele şi evenimentele din istoria biblică. Ele îşi au originea în epoca apostolică, fiind o continuare a veşmintelor din cultul Vechiului Testament, pe care le purtau arhiereii, preoţii şi leviţii în serviciul Cortului Mărturiei şi apoi al Templului. Dacă în primele secole, preoţii creştini oficiau slujbele numai în hainele lor obişnuite, întrebuinţarea unor veşminte speciale pentru cult provine din secolul al III-lea, iar în veacul al IV-lea mărturiile despre folosirea unor veşminte pentru cult devin mai numeroase.

Devin astfel din ce în ce mai prezente, mai necesare şi mai frumoase poate şi pentru a atrage prin exprimarea grandioasă pe cei încă neconvertiţi la creştinism. În aceste timpuri au început să se definească şi să se fixeze veşminte liturgice pentru fiecare treaptă clericală, diacon, preot şi arhiereu. „Tot ceea ce se petrece în cultul bisericii ortodoxe nu face decât să pună în fapt şi să afirme în chip văzut realitatea împărăţiei lui Dumnezeu. Toate actele liturgice se împlinesc cu acest scop, iar veşmintele liturgice pe care arhiereul, preotul sau diaconul le îmbracă la săvârşirea fiecărei sfinte taine duc practic la împlinirea acestor lucrări, prin harul Sfântului Duh. Ele au un rost liturgic şi practic, fiind un acoperământ, o platoşă a slujitorilor în faţa focului dumnezeirii. Fiecare veşmânt are un rost anume, rost explicat cel mai bine de textul rugăciunii la îmbrăcarea fiecărui veşmânt“, ne-a spus părintele Ionel Durlea, parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe“ – Vechi din Bucureşti.

Stiharul, veşmântul mântuirii şi haina veseliei

Cel dintâi veşmânt sfinţit pentru slujbă, comun celor trei trepte clericale, este stiharul. Acesta este un veşmânt lung, cu mâneci largi, care acoperă tot corpul de la grumaz până la picioare, asemănător tunicilor greco-romane şi veşmintelor preoţeşti din Vechiul Testament. După formă şi tipar, el corespunde tunicii lui Aaron, motiv pentru care şi Biserica creştină l-a însuşit de timpuriu în cultul ei. Stiharul, ca şi celelalte veşminte ale diaconului, este de culoare deschisă, fiindcă simbolizează îngerii care s-au înfăţişat în veşminte albe la Mormântul Mântuitorului Hristos.

Diaconul îmbracă stiharul ori de câte ori slujeşte, iar preotul şi arhiereul îl folosesc numai la oficierea Sfintei Liturghii. Acest veşmânt simbolizează lumina lui Hristos, precum şi curăţia vieţii liturgice, aşa cum reiese din conţinutul rugăciunii pe care o rostesc slujitorii în momentul îmbrăcării: „Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul că m-a îmbrăcat cu veşmântul mântuirii şi cu haina veseliei m-a împodobit“.

(Ziarul Lumina)