E nevoie de binecuvântarea părinţilor pentru căsătorie?

- În discuţie cu pr. Ion Armaşi, Biserica „Sfântul Ambrozie“ -Apărătorii Patriei II, Bucureşti

Părinte, cât de importante sunt binecuvântarea părinţilor şi rugăciunile lor în viaţa a doi tineri ce vor să se căsătorească? Ce se întâmplă dacă tinerii nu primesc această binecuvântare?

În cea de-a doua rugăciune de la slujba Cununiei citim că "rugăciunile părinţilor întăresc temeliile caselor copiilor". De asemenea, Biserica îi învaţă pe copii să-şi cinstească părinţii şi pe părinţi să se roage pentru copiii lor. În mod normal, părinţii îşi doresc ce este mai bun pentru copii lor: să aibă tot ceea ce le este necesar, să fie sănătoşi, să le rânduiască Dumnezeu un soţ bun şi iubitor. Dar vine timpul când tinerii, atunci când voieşte Dumnezeu, "să-şi ia zborul", să-şi lase pe "tatăl său şi pe mama sa" şi să-şi întemeieze propria familie, să devină ei înşişi părinţi. Atunci când sensul spiritual al căsătoriei este deteriorat de interese mărunte, apar tensiuni în familie în ceea ce priveşte alegerea celui mai bun partener de viaţă pentru propriul copil. Aceste situaţii, surprinzător de frecvente în viaţa de zi cu zi, sunt sursa multor lacrimi, scandaluri sau chiar tragedii, care umbresc atât nunta, cât şi viaţa în comun a mirilor. Opoziţia vehementă a părinţilor îi poate descuraja pe tineri să se mai căsătorească sau poate genera tensiuni şi certuri care să ducă la divorţ.

Consider că rolul părinţilor este de a-şi îndemna copiii să-şi facă prieteni dintre alţi tineri credincioşi şi cu frică de Dumnezeu, pentru ca, mai târziu, să-şi formeze o familie cu o persoană care are aceleaşi calităţi. Copiii trebuie să respecte opinia părinţilor, dar, pentru armonie în familie, trebuie ca părinţii să respecte alegerea copiilor şi să se roage pentru ca aceştia să fie binecuvântaţi cu "viaţă îndelungată, naştere de prunci buni, spor în viaţă şi în credinţă".

Decizia de a se căsători aparţine exclusiv celor doi tineri şi are la bază dorinţa de a întemeia o familie, a da naştere la prunci şi a duce o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Dacă părinţii consideră că fiul/fiica lor nu a luat o decizie bună, sunt datori să îi arate acest lucru şi să îi înfăţişeze toate motivele care îi fac să creadă astfel. În principiu, educaţia se face până la vârsta nubilă, iar alegerea pe care copilul o face reflectă tocmai virtuţile sau carenţele acestei educaţii, deci, înainte de a acuza fiul/fiica de proastă opţiune, să vedem dacă ne-am preocupat să îi oferim un exemplu folositor în aceste sens şi instrumentele necesare formării unui discernământ.

Dacă, în pofida atenţionărilor părinţilor şi a educaţiei "ireproşabile" primite, tânărul persistă în alegerea făcută, căsătoria este oricum preferabilă "uniunii consensuale".

Binecuvântarea lui Dumnezeu, sprijinul părinţilor şi călăuzirea naşilor pot să suplinească "neajunsurile" partenerului, incompatibilităţile cu familia acestuia şi toate "defectele" acuzate de părinţi. Timpul poate transforma pretendentul nedorit în ginerele preferat şi fata care "vrea să pună mâna pe băiatul mamii" într-o fiică în care găseşti sprijin.

Ce se întâmplă dacă căsătoria are loc? Cum ar trebui să decurgă relaţia dintre tineri şi părinţi?

Săvârşirea nunţii nedorite nu este un motiv de disperare, ci o nouă stare de lucruri, care presupune noi îndatoriri sau noi forme de îndeplinire a vechilor îndatoriri. Ca părinţi, tot trebuie să îi sprijinim pe copii, dar ca parte a tinerei familii. Ca fii, trebuie să-i respectăm pe părinţi, dar datorăm respect şi părinţilor soţului/soţiei.

Nu folosesc nimănui certurile, instigările, tăcerile supărate sau, mai mult, blestemele, dezmoştenirile, bătăile. Nu îţi ajuţi copilul dacă îi evidenţiezi mereu defectele partenerului şi dacă îl baţi la cap că nu îi reproşează destul. Fericirea cuplului nu vine neapărat din gustul desăvârţit al ciorbei şi nici din cămaşa călcată perfect, tot aş cum nu stă în priceperea de gospodar sau în a câştiga mulţi bani. Noul cuplu poate duce o viaţă fericită şi plăcută lui Dumnezeu, în alt mod decât au făcut-o părinţii lor.

Ca părinţi, sunteţi deci chemaţi să susţineţi sau măcar să respectaţi noua familie şi în nici un caz să nu o prejudiciaţi.

Ca fii, suntem datori să-i respectăm şi să-i ajutăm pe cei care ne-au dat viaţă şi ne-au crescut, cu sacrificii, cu eforturi, în vremuri grele. Să le dăm motiv de bucurie şi mândrie, inclusiv prin familia pe care ne-o întemeiem.

Tradiţiile de nuntă ale poporului român sunt foarte bogate, iar studiul lor ne-ar putea furniza un cod de bune practici la acest eveniment unic în viaţa fiecăruia. Fireşte, ele îmbracă diverse forme, după cum şi folclorul românesc cunoaşte o varietate unică. Dar fondul "prescripţiilor" de nuntă este relativ constant. În mai toate zonele României avem tradiţia "peţitului" sau a "cerutului", obiceiul luatului miresii de la casa părintească, obiceiul negocierii simbolice a unui "preţ" pentru mireasă, obiceiul "iertăciunilor" recitate în faţa părinţilor celor doi miri, tradiţia "primirii cu dulceaţă" (de către soacra mare) a mirilor cununaţi la biserică.

Şi în spaţiul bisericii sunt nişte legi nescrise pe care tot tradiţia ni le spune: în spatele mirilor stau deopotrivă părinţii amândurora, rudele şi prietenii acestora, fără a se face vreo separare, în chip de sprijinitori ai celor doi protagonişti în calea pe care au ales să o străbată împreună. Cei prezenţi şi poziţionaţi astfel la Sfânta Taină a Cununiei girează unirea mirilor în faţa lui Dumnezeu şi sunt ţinuţi să respecte noua familie.

Nu întâmplător mirii sunt conduşi la altar de naşi, părinţi spirituali comuni şi nepărtinitori. Astfel, implicarea directă a părinţilor fireşti în căsnicie încetează.

(Daniela Ciobanu, Ziarul Lumina)