Marii duhovnici sunt pretutindeni

Părintele Enache Drăguş mi-a dat o lecţie de moralitate şi trăire duhovnicească, pe care cu dragă inimă v-o împărtăşesc tuturor. Am înţeles astfel că nebunia noastră în căutarea marilor duhovnici este doar o rătăcire şi că duhovnicul trimis de Dumnezeu întru salvarea sufletelor se află acolo unde nici nu gândim. Trebuie doar să învăţăm să aflăm calea cea dreaptă.

Cine a trecut prin locurile binecuvântate şi pentru întâia oară încreştinate ale Dobrogei, de bună seamă că s-a oprit fie şi pentru o singură clipă la marginea mării. Cu fiecare val, cu fiecare dangăt de clopot, toţi cei care au păşit pe pământ dobrogean au fost fascinaţi de prezenţa vie a Sfântului Apostol Andrei.

Dumnezeu m-a învrednicit să simt şi eu mireasma tărâmului încreştinat şi astfel, într-o zi de vineri, m-am oprit la Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" de la Tomis. Am fost uimită dintru început de o mare de oameni care aşteptau să vină părintele Enache. Oameni de toate vârstele, tineri şi bătrâni, cu toţii aşteptau să "se sfătuiască, să se mărturisească" sau să li se citească pentru izbăvirea de boli sau alte lucruri folositoare sufletului. Părintele a zăbovit cu fiecare credincios atât cât era de trebuinţă. Părintele acesta simplu îi mângâie şi îi ascultă pe oameni atunci când aceştia sunt la capătul puterilor, şi-n clipa aceea l-am rugat să ne arate calea cea simplă şi dreaptă a modului în care să ne putem alege duhovnicul, astfel încât să fie spre folosul sufletului împovărat de păcate.

La duhovnic, omul trebuie să vină cu gând de mântuire

De la părintele Enache am aflat că "rostuirea unui duhovnic nu este un lucru uşor, ci este un amănunt foarte important. Cea mai mare problemă însă apare atunci când preotul duhovnic nu este întru totul desăvârşit în cele duhovniceşti. În primul rând, cel care vrea să se statornicească la un duhovnic trebuie să vină el însuşi cu întrebarea: "Ce să fac, să moştenesc viaţa veşnică?". Încă din vremea Sfinţilor Părinţi, dar şi mai târziu, oamenii veneau cu aceeaşi întrebare: "Ce să fac, să mă mântuiesc?". Este esenţial ca omul să fie frământat de această problemă şi implicit de setea de a descoperi Cuvântul lui Dumnezeu, de a regăsi Învăţătura Mântuitorului Hristos. La noi vin adesea chiar şi oameni în vârstă, care spun că au avut îndelungi perioade de căutări, de cercetări de tot felul, dar nu l-au găsit pe cel care să le inspire încrederea de care aveau atâta nevoie. Este foarte important ca omul să vină cu gând de mântuire, nu de ispitire, cum din păcate se mai întâmplă. Ei bine, acest gând curat de mântuire îl pune pe preot în faţa responsabilităţii misiunii sale, îl obligă pe acesta să-i dea un răspuns conform învăţăturii Mântuitorului Hristos. Dacă între duhovnic şi fiul duhovnicesc nu se creează acea cale spirituală pe care omul împovărat de necazuri şi neîmpliniri o caută, ei bine, în acest caz, Spovedania nu poate fi desăvârşită. Sfântul Vasile cel Mare ne mărturiseşte că duhovnicul nu este nimic altceva decât cel care ţine locul Mântuitorului şi mijloceşte între Dumnezeu şi om şi oferă lui Dumnezeu mântuirea celor care i s-au încredinţat lui, dar rugăciunile făcute de alţii sunt necesare şi sunt eficiente numai atunci când te rogi şi tu însuţi. Părintele duhovnicesc îl cunoaşte pe ucenic mai mult decât oricine şi tot lui îi revine datoria de a suferi împreună cu el, de a se ruga în taină pentru el. "Nici eu, spune avva Antonie, nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu!".

Pentru a intra în comuniune cu cel care doreşte să se mărturisească, preotul însuşi trebuie să dea dovadă de o deschidere totală faţă de cel care vine să-şi mărturisească păcatele. Lucrul acesta se simte mai cu seamă după o îndelungată activitate preoţească, atunci când preotul îi iubeşte cu toată fiinţa sa pe credincioşi. Iubindu-i pe cei ce vin să se spovedească şi dorind mântuirea acestora, preotul ajunge chiar să se verifice pe sine, dacă este sau nu într-o permanentă atitudine de iubire faţă de credincioşi, înţelegându-i întocmai ca pe nişte fii duhovniceşti. Dacă nu are această dragoste părintească, duhovnicească, permanentă, vie, atunci el nu va putea fi niciodată un duhovnic desăvârşit. Pornind de la principiul acesta al dragostei creştineşti şi frăţeşti, preotul reuşeşte să dea acele sfaturi, care să fie spre folosul semenului dornic de eliberare sufletească. Astfel, şi Mântuitorul Iisus Hristos, venind în realitatea firii noastre omeneşti, aşa a înţeles şi aşa şi i-a apropiat pe Sfinţii Apostoli şi pe ceilalţi semeni, comunicând. Doar comunicarea poate duce la acea încredere dintre fiul duhovnicesc şi duhovnic, încredere fără de care nu se poate săvârşi aşa cum se cuvine această Sfântă Taină a Spovedaniei. Este esenţial ca duhovnicul să ştie exact cam pe ce treaptă se află fiecare fiu duhovnicesc al său şi aici trebuie să ţină seama şi de cunoştinţele teologice, şi de râvna duhovnicească a fiecăruia. Fiecare treaptă a urcuşului trebuie identificată cu mare responsabilitate, iar sfaturile preotului să nu depăşească sfera puterii de înţelegere a celui care trăieşte actul liturgic în limitele puterii sale de percepţie.

Mare bucurie în Cer se face pentru omul care îşi plânge păcatele

În ceea ce priveşte cântărirea canonului, părintele Enache ne-a mărturisit: "De multe ori, duhovnicul îl îndrumă pe cel care-şi mărturiseşte păcatele: "Mai vii peste o săptămână, peste două...", după cum este cazul, cu blândeţe, cu toleranţă, astfel încât împreună să poată găsi calea cea dreaptă. Un canon foarte greu, peste puterile celui care se străduieşte să găsească drumul iertării şi al îndreptării, poate face din om un suflet pierdut. Din acest motiv, cel mai eficient lucru în cadrul unei legături duhovniceşti este comunicarea, fondată pe o temeinică identificare a păcatelor mărturisite. De asemenea, pentru păcatele foarte grele, duhovnicul trebuie să cântărească îndelung asprimea canonului. Toţi duhovnicii trebuie să facă tot ce le stă în putinţă astfel încât, indiferent de greutatea păcatului, nici un fiu duhovnicesc să nu fie lăsat să cadă pradă deznădejdii. Duhovnicul trebuie să-l facă pe om să simtă apropierea, să simtă dragostea, să simtă că cineva îi este alături în toate frământările lui. Omul căzut, care se căieşte sincer, trebuie ajutat să se ridice. La un canon mai blând se poate adăuga puţin câte puţin la fiecare Spovedanie, astfel încât acesta să simtă îngăduinţa preotului, dar în acelaşi timp să trudească la îmbunătăţirea vieţii întru Hristos. Cea mai mare bucurie a unui duhovnic este atunci când reuşeşte să ajute pe cel mai căzut dintre oameni să păşească măcar pe prima treaptă. Mântuitorul Însuşi ne învaţă că în Cer se face mare bucurie pentru tot omul care se căieşte. Şi-atunci, cum să vin eu ca preot să-l osândesc prin canon?"

Celui ce se căieşte cu lacrimi fierbinţi trebuie să-i întinzi mâna

Cu toţii ştim că mănăstirile ne mângâie şi ne liniştesc sufletele împovărate, dar atunci când vorbim despre Spovedanie, lucrurile se complică. Şi asta pentru că una e să trăieşti în lume, şi alta e să fii monah, rânduiala vieţii monahale implică conotaţii aparte. Preotul de mir cântăreşte păcatele mai îngăduitor, pe când asceţii au alte unităţi de măsură, prin prisma permanentei rugăciuni şi a vieţii desăvârşite. Canoanele împovărătoare nu pot zidi sufleteşte. Omul ancorat în viaţa cotidiană nu are timp să facă sute de metanii sau zeci de acatiste şi-atunci el trebuie încurajat, ajutat - nu terminat! Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se-ntoarcă şi să fie viu. Duhovnicul trebuie să urmărească zidirea credinciosului, edificarea, conştientizarea lui. În momentul în care omul primeşte un canon, el trebuie să înţeleagă care este rostul acelui canon în faţa lui Dumnezeu. Sunt situaţii în care oamenii îşi mărturisesc păcate foarte grele şi-n mod normal ar trebui opriţi de la Împărtăşanie zeci de ani, dar asta n-ar duce decât la o nouă rătăcire, la o vremelnică şi inevitabilă cădere într-un nou păcat, şi Dumnezeu nu doreşte asta. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Ce ţi-ar folosi ţie omule dacă ai vrea să te spovedeşti unui înger? Ai putea să asculţi glasul îngerului, ai putea să stai în faţa măreţiei acestuia? Ai putea să înţelegi graiul îngerului?". Din acest motiv Dumnezeu a rânduit ca omul să se mărturisească preotului. Printr-un astfel de preot, care la rându-i are şi el păcatele lui, prin harul său putem dobândi îndreptarea. Omului care se căieşte sincer, cu lacrimi fierbinţi, cu toată fiinţa sa, se cuvine să-i întinzi mâna şi nu să-i dai drumul să alunece din nou în noroi.

(Mariana BORLOVEANU)