Cunoaşterea lui Dumnezeu se realizează pe cale naturală şi supranaturală. Potrivit tradiţiei patristice, există o cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu, catafatică, ce porneşte de la creaţie către Creatorul ei. Pe această cale îl cunoaştem pe Dumnezeu în calitatea Sa de Cauză creatoare şi susţinătoare a lumii. La baza acestei cunoaşteri se află raţionalitatea creaţiei, care vădeşte înţelepciunea şi mărirea Creatorului: "Cerurile spun slavă lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Psalm 18, 1). "Tăria" aceasta este ordinea raţională a creaţiei prin care Logosul ţine în existenţă toate cele create. Dacă omul poate cunoaşte pe Dumnezeu din natură, aceasta se datorează faptului că Logosul a sădit în firea oamenilor şi facultatea cunoaşterii Lui prin raţionalitatea creaţiei. Dar o dată cu fa­cultatea cunoaşterii, Dumnezeu a mai sădit în om şi tendinţa existenţială către El. 

Prin cunoaşterea apofatică avem o experienţă directă a prezenţei tainice a lui Dum­nezeu, care depăşeşte simpla Lui cunoaştere raţională. Cunoaşterea apofatică caută să adapteze mintea omului la reali­tăţile dumnezeieşti care depăşesc orice cuvânt, pentru ca omul să tindă spre asemănare cu Dumnezeu prin progresul lui spiritual şi moral.

Creştinismul nu e o şcoală filosofică care speculează cu noţiuni abstracte, ci, înainte de toate, este experienţa comuniunii omului cu Dumnezeu Cel viu. Prin apofatism se evită reducerea lui Dumnezeu la mintea natu­rală a omului şi se caută să se adapteze mintea omului la rea­lităţile vieţii şi comuniunii dumnezeieşti ale Sfintei Treimi.

 Cunoaşterea raţională a lui Dumnezeu nu se poate confunda cu cunoaşterea apofatică a lui Dumnezeu, dar între ele există o complementaritate. Cel ce are o cunoaştere raţională a lui Dum­nezeu şi-o completează cu cea apofatică, iar cel ce are o expe­rienţă apofatică înaltă, când se exprimă, recurge la termenii celei raţionale. Chiar dacă cunoaşterea catafatică nu poate clarifică adâncimea tainei lui Dumnezeu, ea nu spune ceva contrar lui Dumnezeu. Afirmaţiile cunoaşterii catafatice a lui Dumnezeu trebuie aprofundate prin cunoaşterea apofatică. Pe de altă parte, cunoaşterea apo­fatică, atunci când vrea să se tălmăcească pe sine pentru folosul duhovnicesc al credincioşilor, recurge la termenii cunoaşterii in­telectuale, umplându-i mereu cu un înţeles mai adânc decât acela pe care îl pot reda noţiunile intelectuale.

Cel care pătrunde în lumina slavei divine necreate are conştiinţa că Dumnezeu, după esenţă, este dincolo de această vedere sau trăire, căci Persoana este cu totul apofatică şi nu poate fi definită prin raţiune. Ridicarea peste lucrurile lumii nu înseamnă dispariţia acestora, ci o ridicare prin ele dincolo de ele, în Dumnezeu ca Persoană Care nu poate fi definită. Acesta este motivul principal pentru care apofatismul nu exclude o cu­noaştere raţională a lui Dumnezeu, ci se completează reciproc.

Dacă cunoaşterea intelectuală este un produs mai mult al gândirii teoretice, iar cea apofatică un rezultat al experienţei duhovniceşti, cunoaşterea lui Dumnezeu din împrejurările vieţii are mai mult un caracter practic. Fie­care om Îl cunoaşte pe Dumnezeu din mustrările conştiinţei pen­tru relele săvârşite, din necazurile trecătoare sau mai îndelun­gate, din bolile proprii sau ale celor apropiaţi, ca urmare a re­lelor săvârşite. Însă omul mai cunoaşte pe Dumnezeu şi din ajutorul pe care-l primeşte de la El pentru a birui necazurile şi sufe­rinţele pe care le are de indurat şi care sunt un mijloc de întărire spirituală sau desăvârşire morală. Toate împrejurările acestea produc o sensibilizare a fiinţei noastre pentru sesizarea reali­tăţilor de dincolo de lume, pentru căutarea unui sens al lor. Ele fac sufletul mai sensibil pentru prezenţa lui Dumnezeu în preajma omului şi îl cheamă la rugăciune. Dar împrejurările sensibilizează omul şi faţă de aproapele său, ca dovadă a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. În fiecare om sărac, asuprit sau bolnav ne întâmpină Hristos cerând ajutorul nostru.

În concluzie, amintim că în cadrul cunoaşterii lui Dumnezeu, ne întâlnim la tot pasul cu paradoxul, fiindcă pe măsură ce se înalţă cineva în cunoaşterea Lui, se înalţă în înţelegerea tainei Lui de neînţeles.

(www.crestinismortodox.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cunoaşterea lui Dumnezeu.

Comentarii