Cezar STRATON

Adam şi Eva.(Postfață la cartea mea, ”Dicționar amoros”, 2014). Am aşezat pe ultima copertă a cărţii mele o veche fotografie. În alb şi negru, precum viaţa. Un El şi o Ea. Nişte anonimi, desigur. Ori, poate, Adam şi Eva, aşezaţi la o masă, într-o grădină. Care ar putea fi Paradisul. Cel dinainte, ori mai degrabă cel de după păcatul originar, deoarece, odată cu inocența, cele două personaje imortalizate pierduseră, prin veșminte, puritatea, protecția nudității edenice. Dar cadrul ar putea reprezenta şi Purgatoriul, adică poarta infernului incipient în care ne trimite, pe fiecare om, finalul oricărei iubiri. Chenarul îngust al imaginii nu le dezvăluie fețele, sentimentele. Însă trupul ne este mai sincer, mai neînvățat să disimuleze, să mintă, decât ne sunt chipurile ori cuvintele… Cei doi se priveau, bănuiesc, în acele clipe trecătoare, nedatate, devenite eterne prin declicul aparatului fotografic. Bărbatul își întorsese scaunul spre cel al femeii. Care şi-a rotit doar, cu eleganță specifică, trupul frumos, tânăr, spre acesta. Cochetărie feminină? Prudență? Mândrie? Sau, dimpotrivă, nerăbdare, frison, dorință? Genunchii celor doi s-au căutat, discret și se ating strâns, intim. O fi preludiul contopirii visate? Ori, din contra, sărutul de rămas bun? Numai cei doi știu, și e firesc să fie, să rămână așa. Gambele strâns alăturate ale femeii îi trădează tensiunea, încordarea, implicarea. Bucuria iubirii împlinite ori, poate, dimpotrivă... amânare, teamă de „gura lumii mereu slobodă”? Nu vom ști niciodată. Eu prefer să-mi imaginez în implicarea, atingerea femeii: bucuria și nu frica, nădejdea, încrederea și nu temerea de a nu fi – implacabil!? – abandonată, uitată. Palma bărbatului (iarăși, mă întreb: ezitantă, încă timidă, sau poate deja resemnată, retractilă, căutând fuga, evadarea, uitarea mângâierilor acum refuzate?) adastă, cuminte, inofensivă, pe propriul său genunchi. Cred că de aici încolo, orice interpretare, citire a acestei imagini mi se pare permisă, validă, posibilă, fertilă. Un singur adevăr este evident: e vorba aici de Dragoste, cu majuscule! Cea minunată, vitală, inefabilă, dar și, adesea, amnezică, nedreaptă, trădătoare. Adică despre memorie și uitare, despre credință și infidelitate, despre dorință și (ne?)împlinire. Ori despre Rai şi Iad, îngemănate adesea în cuprinsul, în durata, fragilă, a fiecărei iubiri omenești. Ei bine, despre toate acestea am încercat să vă povestesc, după priceperea mea, în cuprinsul acestei cărţi.

Fier.Ultimul studiu medical la nivel naţional: la rezultatul analizelor, medicii au constatat că tot mai multe persoane de etnie rromă suferă din cauza lipsei de fier.

Iubire. ”Te iubesc, dragul meu. Iartă-mi astă iubire. Ca o pasăre ce şi-a pierdut cărarea m-ai prins în umbra aripilor tale, că vălul sufletului meu săgetat de puterea ta căzu. Acoperă-l cu mila ta, dragul meu drag, și iartă-mi astă iubire. Şi dacă nu mă poți iubi, dragul meu, iartă-mi astă durere. Nu-mi zvârli priviri răutăcioase din depărtarea zărilor. Mă voi strecura în colţul meu şi înmărmurită voi rămâne în puterea îngândurată a nopţii. Cu amândouă mâinile acoperi-voi ruşinea ochilor mei. Întoarce-ţi faţa de la mine, dragul meu drag, şi iartă-mi astă durere. Şi dacă mă iubeşti, dragul meu, iartă-mi astă bucurie. Când sufletul meu e scăldat de valurile fericirii, nu râde de rătăcirea mea învolburată de primejdii. Când înălţată pe soclul puterii te conduc cu tirania dragostei mele, şi când, ca o zeiţă, îmi închin ţie darurile mele, primeşte-mi mândria, dragul meu, şi iartă-mi fericirea.” (Rabindranath Tagore, ”Te iubesc, dragul meu”)

Diferență. Care este diferența între un pesimist și un optimist? Pesimistul este un optimist cu experiență, iar optimistul, un pesimist bine educat.

Abstinență (eternă). Doi bețivi la înmormântarea unui amic, stăteau tăcuți și triști lângă sicriu. Unul dintre ei, privindu-l pe răposat, zice: - Incredibil, ce bine arată, săracu', Nelu! - Normal, - zice celălalt - că doar n-a mai băut de miercuri...

Concubinaj.Nici o lege – scrie Elizabeth Abbott în „Istoria amantelor” – nu a putut vreodată eradica eficient, radical, concubinajul, și asta de când cultura greco-romană a acceptat pe scară largă infidelitatea bărbatului în căsătorie. Sfântul Augustin, care a trăit peste un deceniu cu iubita sa concubină şi fiul acesteia, a justificat concubinajul, explicând că altfel bărbatul ar fi ajuns să seducă nevestele altora sau să apeleze la prostituate. Din moment ce bărbaţii erau incapabili de monogamie, concubinajul reprezenta o anexă esenţială - și acceptată tacit - a mariajului.

Elogiu.”Bogată-i camera în care trupul tău își lasă / Coapsele-n albele-i movile de mătase, / Și își frământă sânii ce-o furnică, / Și cârlionții-n aer și-i ridică, / Lin răsfirându-i, zbuciumându-i dulce / În clipele cu tăvăleli năuce, / Când îngerii își pierd roua prin perne / Și-àripile alături ți le-așterne, / Spre alintări ascunse, răsfățate, / Ce le împarți, trântită, pe la spate, / Și-ai gura umedă de poftă și plăcere, / Că pân’și Dumnezeu din ceruri cere / Doar un surâs viclean și-o mângâiere, / Și-o picătură numai de grea miere / Ce-o storci din fagurele-ți de muiere / Ca să o guste și să capete putere…” (Emil Brumaru)

Evadare.”Mă voi însura cu o ardeleancă faină şi blândă, / Cu fesele ca dealurile subcarpatice, / Cu umerii albi, ca pielițele mieilor / Şi sânii ca două lubeniţe lunatice. / Să duduie când calcă ușor pe pământ / Şi să-şi înfoaie grozav fusta de stambă, / Să tacă, să nu-mi iasă nicicând din cuvânt / Şi să aibă treizeci de centimetri la gambă. / Să nu folosească șampoane sofisticate, / Nici rimel, nici fond de ten, nici ruj, / Să-mi gătească ciorbă de gulii cu smântână / Şi din când în când varză à la Cluj. / Să poarte gumari şi şosete-nflorate, / Iar pe cap pălării uriaşe de pai, / Să-i deteste pe clasici, mai ales pe Mozart / Să spele, să calce, să mă îmbrace, / Să nu fi aflat nimic de design / Şi să răspundă invariabil la întrebările mele: / E bine, I am O.K., I am fine. / Nu va şti că te iubesc nebunește / Şi că te văd în clipele mele extatice, / Mă voi însura cu o ardeleancă grasă şi blândă, / Cu fesele ca dealurile subcarpatice.” (M.F. Șandru) Indiferență. ”− Care sunt lucrurile care vă încurcă cel mai tare la vârsta a patra? − La femei, de exemplu, mă încurcă respectul de care am mai spus. Și dup-aia vine și indiferența. Manifestă. Deci o indiferență manifestă, nu de asta latentă, așa. Adică nici măcar să se prefacă, nu… Nu mai fac efortul ăsta femeile. Adică ești expirat, nu mai pui probleme. Ești un tip așa, transparent.” (dintr-un interviu cu Emil Brumaru)