Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Cartea ”Ține-ți copiii aproape” de Gordon Neufeld și Gabor Mate este o amplă pledoarie explicativă despre necesitatea acută de ne proteja copiii de toxicele efecte ale sistemului (intrând aici și anturajul).

Firește că e vorba despre a ne ține aproape copiii mici, de până pe la 7-8 ani - eventual până spre adolescență - nicidecum pe tinerii adulți imaturi, agățați de gâtul părinților îndelungată vreme!

Altcumva spus, cartea subliniază necesitatea ”celor șapte ani de acasă”, dar nu parcurși oricum, ci în… ”familia ideală” sau pe aproape...

Îmi vine acum în minte rostirea lui Boris Cyrulnik (merită ”googălit!”), într-o conferință: ”A nu avea familie este o mare problemă… Dar uneori și a avea familie poate fi o mare problemă!”

Neuroștiințele dovedesc limpede că atmosfera casei părintești este cea care se imprimă în subconștientul copilului în primii 7-8 ani de viață, vreme în care creierul acestuia funcționează predominant pe frecvențele joase ”theta”; practic fiind vorba de o stare de hipnoză continuă, unde ”descărcarea” obiceiurilor, apucăturilor, rostirilor parentale în ”hard disk”-ul pruncului se face neselectiv, precum într-o sugativă, acesta neavând conștiința lecțiilor înghițite ”pe nemestecate”.

Astfel se definește caracterul adultului de mai târziu, științific fiind dovedit că peste 95% din alegerile și acțiunile reale ale adultului sunt decise de… subconștient; care, încărcat fiind cu ”cele bune”, va conduce omul spre lumină și sens sau dimpotrivă, în cazul ”celor rele”.

E de amintit aici concluzia lui Spinoza (confirmată de neuroștiințe): ”Știu ce îmi doresc, știu ce mi-ar fi de folos, dar aleg mereu contra binelui meu real”… Subiectul e generos și trist, iar epigenetica - știința eliberării de ”moștenirea casei părintești” sau anturajului - oferă soluția!...

Evident că această ”forjare” neuro-funcțională a copilului mic se întărește mai apoi până spre adolescență, după care, într-un fel sau altul, ”cu bune și cu rele” (adesea mai mult cu rele!), tânărul părăsește căminul.

Pe scurt: una e dacă copilul primește în casa părintească ”de toate”, dar nu și iubire, atenție, apreciere, respect etc., și alta este dacă pruncul, chiar neavând ”de toate” – material vorbind…, beneficiază de iubirea, atenția și îndrumarea părinților întru ”înmulțirea talanților” personali.

În prima situație, pentru adultul de mai târziu consecința va fi cantonarea sa în „a avea” - stare menită alergăturii fără sens, nefericirii și bolilor - în al doilea caz însă el trăind în ”a fi” și cu permanenta bucurie a punerii în valoare a propriilor talente; adică va trăi ”mult și bine”.

De remarcat, în evoluția bună a copilului mic, procesul de separație și cel de individuație. Primul, însemnând conștientizarea de către copil a despărțirii de corpul matern, îl precede pe al doilea, care înseamnă cristalizarea sa ca individ unic (!), purtător al unor calități personale – ”talanții”! - la a căror dezvoltare trebuie să vegheze părinții!...

Părinții, nu societatea, nu școala, nu sistemul!

Or, la ora actuală, când – spre bucuria părinților necopți! - sistemul preia copiii de la vârsta de doi ani, riscul pervertirii minții lor prin imprimarea toxicelor principii ale unei societăți betege este uriaș! Întrucât trebuie spus: cu părinții ocupați – ocupați cu câștigul, imaginea, cariera, firma, cu proprietățile, procesele, diversele hobby și… amantlâcuri etc. – copiii doar dorm acasă; căminul, grădinița, anul pregătitor, școala, ”after school”-ul și... anturajul monopolizându-le ziua, implicit educația.

Erich Fromm, în ”Arta de a iubi”, definește clar rolurile părinților în relația cu copilul, afirmând că mama oferă iubirea necondiționată, iar tatăl dă direcția… Esențial fiind ca tatăl să fie unitar prin rostire și faptă. În caz contrar, dacă tatăl una zice – pe cea bună, ca sfat – dar o face pe cealaltă, copilului i se va imprima ceea ce vede: realitatea anapoda și anturajul preiau conducerea, cel mai adesea spre disperarea mamei. Și mai trist este când și mama este anapoda - fapt frecvent!... - cuplul parental întrunind zicerea ”sacu' și petecu'”, cei doi învinuindu-se reciproc pentru deformarea odraslei.

Dar!... - și aici e cheia ținerii aproape a copiilor! – ideal este ca copilul să învețe alături de părinte și direct de la el ”bunele practici” – că tot se poartă sintagma asta - vorba fiind de descoperirea și sprijinirea ”talanților” celui mic; fapt aflat în datoria oricărui părinte atent și iubitor.

E lesne de înțeles că toate aceste bunătăți se pot întâmpla doar acolo unde, măcar îndelungată vreme, între soți ființează iubirea și respectul, deopotrivă acestea ”distribuindu-se” copilului.

Personal, nu e zi în care să nu aud pe vreun părinte ocupat și... disperat că ”școala nu face ce trebuie”.

Deopotrivă, asist la disjuncția din cugetul multor dascăli care, deși sunt nemulțumiți de programă, de aberațiile sistemului, se supun acestuia, confirmându-l pe… Spinoza.

Concluzia e simplă: cei care aduc copiii pe lume au și datoria creșterii lor. Dacă ei înșiși, ca părinți, au apucat pe căi greșite – pervertiți de sistemul (și anturajul) acelui moment – însă înțeleg prăpastia și mai adâncă spre care sunt conduși copiii lor de către sistemul și anturajul actual, au datoria implicării. Numai prin bombăneli între vecini și pe feisbucluc nu se rezolvă nimic.

Epigenetica – această nouă știință – oferă neuro-soluțiile eliberării personale la orice vârstă (!) de hibele imprimării parentale și ale sistemului; soluțiile, deopotrivă, putând fi aplicate și copiilor deveniți adulți; rezultatul fiind ameliorarea propriului caracter și sanogeneza întru ”Mens sana in corpore sano”.

Parasistemul se naște om cu om și om de la om.

P.S. Deloc întâmplător, pe coperta cărții ”Ține-ți copiii aproape” mărșăluiesc tihnit o ursoaică și doi pui mici...