Cezar STRATON

Motto. ”Dorințe. El și ea în pat, unul lângă altul. El: – La ce te gândești iubirea mea? Ea, dându-se mai aproape, șoptește, tandru: – La același lucru ca tine, iubitule! El: – Minunat! Atunci fă-mi și un ou, dar cu șuncă și cu piper deasupra!”

Ulea(Traian). ” De pildă, Traian Ulea (născut în 1896, urmaș de boier moldovean, ofițer de cavalerie, „confundat, pe peronul gării din Iaşi, cu fratele său, generalul Octav Ulea, fost mareşal al Curţii Regale, în 1952 este arestat şi, în urma unei sentinţe eronate, rămâne întemniţat la Văcăreşti până în 1955. Nonagenar, s-a stins din viaţă la Bucureşti, în ziua de 1 decembrie 1987). El izbuteşte să schiţeze din câteva linii portretul vânătorului de odinioară, în ipostaza lui moş Zuza, posesor al unei puşti „cu ţeavă lungă, pe care o încărca pe la gură. Când sărea iepurele, moşul cădea pe zăpadă într-un genunchi şi, după o lungă ţintire, slobozea focul. Un val de fum gros îi acoperea întreaga fiinţă. În clipa ce urma, se ridica în picioare cu capul peste fum ca imaginea unui sfânt deasupra norilor. Cu palma stângă făcea streaşină ochilor, cu privirea după iepure până ce urechiatul trecea zarea. Apoi mormăia printre dinţi: «Ptiu, drace! Ia uitaţi-vă cum trece dealul borşul meu!»”.

Gusturi.”În vreme ce romanii se delectau la ospeţe cu vulve de scrofiță, potârnichi împănate cu semințe de pin cembra, limbi de privighetoare sau de păun, iar carnea de râs era considerată până nu demult o delicatesă pe mesele princiare, alături de cea a viezurilor şi hârciogilor consumaţi cu smerenie pe şervete tivite cu aur, la noi greul l-a dus iepurele. Deşi, în Bucovina, moşul meu Pentelei, straşnic vânător, nu-l folosea decât ca nadă în teascurile pentru jderi, zicând scârbit că el nu mănâncă mâţ… Unii au ajuns chiar la adevărate perversiuni culinare, consumând fazani şi sitari putrefiaţi sau deghizând carnea de animal domestic, astfel încât să pară de vânat. O aspră muncă de disimulare şi ingrediente de alchimist, pentru a transforma porcul de casă în mistreţ şi aparenţele în adevăruri. De gustibus…” (Gabriel Cheroiu)

Ceaușescu (N). ”Prima probă de tir prezidenţial la specia urs brun nădit din vreme a avut loc în munţii Siriu, în ziua de Crăciun a anului 1976. Până la ora fixă de prezentare la masă a exemplarului capital, cupidul puşcaş a dat deja peste cap, dintr-un foc, un ursac imprudent. Apoi, la puţină vreme, şi-a adjudecat şi uriaşul „de dimensiuni rar întâlnite. Două focuri de armă şi namila s-a prăvălit la pământ, nemaiapucând nici măcar să-şi întindă labele la halca de carne proaspătă care i se pregătise”. Pentru următoarea zi s-a pus la cale o vânătoare la mistreţi pe fondul Tisău, năzurosul nimrod refuzând alternativa unei partide la fazani: „Zgomotul şi zborul lor mă obosesc!” Pe fondul entuziasmului general, acesta şi-a trimis la un moment dat beizadeaua (prematur narcotizată etilic) nu la căruţă, cum se proceda îndeobşte la vânătorile de rând, ci – mutatis mutandis -, la elicopter. Pe aceleaşi meleaguri, la Gura Teghii, în octombrie 1977, pe fondul dispoziţiilor date de T. Postelnicu şi Şt. Andrei şi al acordurilor ansamblului folcloric „Doruleţul”, doi vânători de frunte, N. Ceauşescu şi polonezul E. Gierek, admirau tabloul urşilor pe care îi doborâseră. Satisfăcut de faptul că împuşcase cinci, iar polonezul doar trei, românul a ţinut să se împăuneze: „La o vânătoare cu Tito, scorul a fost de 8-1 pentru mine”. În schimb, despre I. Gh. Maurer, Lazăr Băciucu vorbeşte cu admiraţie, în ton cu toţi cei care i-au făcut acestuia portretul de vânător: „era un rasat cozeur. Vorbea frumos, coerent, plăcut”. Vâna pentru a se recrea şi, după propriile-i spuse, din dorinţa de „a gusta aerul tare al pădurii ori al câmpiei”. (Lazăr Băciucu, ”Blestemul urşilor”, în ”Cinegetica”, antologie de Radu Cârneci, București, Ed. Orion, 2003)

Birds.Femeia, văzută prin ochii (luneta) vânătorului. De la 15 la 20 de ani: Vrăbiuță. Zboară foarte mult. Țopăie non-stop... Nu este vânată pentru mâncare... eventual pentru un mic aperitiv.De la 20 la 30 de ani: Pitulice (prepeliță). Ceea mai delicioasă partidă de vânătoare... ușor de păcălit și de prins. Se zbate și se foiește foarte mult, dar apetisant. De la 30 la 45 de ani:  Coțofană (Țarcă ). Hoață mare... atentă și invidioasă pe prada altor coțofene, gurmandă... adoră tot ce este delicios, îi plac obiectele strălucitoare și ar face orice pentru un cerculeț de aur. Este foarte agilă, vicleană și precaută. Este dificil să o vânezi. De la 45 la 60 de ani: Rață - se mișcă mai greu dar rămâne totuși dificil de țintit. Apreciată de unii vânători pentru stratul delicat de grăsime depus sub piele. De la 60 la 70 de ani: Cioară - enervant de gălăgioasă. Zboară doar ca să se hrănească! După 70 de ani: Bufniță - interzisă prin lege.

Mititei.Rețeta de cârnați fără piele (mititei), din 1881: „Tocăm carnea de porc ori de vacă, îi dăm sarea și piperul ori pipărușul (boia de ardei iute) trebuitor, apoi o amestecăm cu tocătură de slănină și de ceapă, luând și nițică apă rece, ca să nu fie prea vârtoși (Deci, pentru afânare, nici pomeneală de controversatul bicarbonat de sodiu, un aditiv alimentar mai recent, din secolul XX, însă în cele din urmă acceptat și de Comisia Europeană). Formând în urmă cârnățeii, îi frigem în grăsime, la care punem și nițică ceapă și turnăm câte nițică supă pe ei, ca să nu arză. Putem să amestecăm tocătura de porc ori de vițel cu smântână și cu gălbenușuri și să-i dăm gust cu sare, mușcat (nucșoară), nițel vin ori coji de lămâie ori usturoi, gătind cârnații tot ca mai sus. Servim cu muștar ori ca garnitură la legume (?).” Adresându-se în mod expres „menajerelor”/gospodinelor, pentru această rețetă, precum și pentru numeroase altele, lucrarea nu excelează prin indicarea cantităților exacte ale ingredientelor. Cert este că denumirea rețetei, de cârnați fără piele, nu contravine legendei  urbane, cum că micul s-ar fi născut pe la 1870, la restaurantul de pe str. Covaci din Capitală.