Mircea Radu IACOBAN

Drumețind și intrând în vorbă cu necunoscuți, mai afli una-alta. Uneori, chiar ți se dezvăluie situații profund dramatice, cărora literatura încă nu le-a dat de urmă. Din păcate, tot mai puțini sunt cei care pot depune mărturie despre primii ani ai „epocii de aur”; adesea, mai ales generația tânără, vorbește în dodii, din auzite, povești din povești, ori pur și simplu inventează. Efort de imaginație inutil, câtă vreme bogatul repertoriu al ororilor așa-zisului comunism românesc (comuniști vor fi fost din belșug, dar comunism, la noi, mai va – una-i una, alta-i alta!) rămâne încă neinvestigat pe de-a-ntregul...

La o uzină ce producea echipament pentru armată lucra inginerul mecanic X. Bine apreciat, considerat „sufletul” secției cutare, era unanim simpatizat. Numai că, la un moment dat, cei din Organizația de bază s-au ofuscat profund când au constatat că tânărul inginer a absentat de când a fost adus în uzină de undeva, de pe la Vaslui, la toate ședințele de partid: „asta-i sfidare, se impune luarea de măsuri”. Mai întâi s-a verificat dacă incredibila acuză-i reală: din păcate, da, nimeni nu l-a văzut vreodată nici la învățământul ideologic, nici la ședințele ordinare. „Asta-i culmea! Să fie chemat în fața Biroului Organizației de Secție.” L-au chemat. Binișor intimidat, acuzatul a trebuit să asculte un preambul mustrător încheiat cu amenințarea excluderii din PCR. „Nu puteți să mă excludeți, n-aveți cum”. „Asta-i bună! Măi tovarășe, încă n-ai aflat că partidul poate orice?” „Asta o știu; mută munți, construiește baraje, dar pe mine nu mă poate exclude” „Cum vine asta?” „Păi... fiindcă nu-s membru de partid.”

Stupoare: cum adică, într-o fabrică ce produce pentru armată, exportă în țările Tratatului de Varșovia și utilizează documentație militară secretă, s-a strecurat un nemembru? Ce păzesc cei de la cadre? S-a găsit imediat soluția: „Să-l primim în partid.” Acum chiar s-au pus pe treabă cei de la Cadre, care, repede, au descoperit că tatăl lui X fusese pușcăriaș politic. Deci, imposibil. Să-l mute pe undeva, la Aprovizionare, iar imposibil: X era de neînlocuit, mai mare daraua decât ocaua, ca să nu mai vorbim de faptul că inginerul a avut destul răgaz să afle tot ce era de aflat despre datele tehnice și producția armei grele pe care imperialiștii, în gelozia lor malefică, ar jubila de-ar pune mâna (de fapt, aveau toate informațiile cu mult înainte de începerea producției...). S-a inventat cu greu o soluție de compromis: va fi totuși primit, dacă în ședința de confirmare se va dezice și va condamna activitatea contrarevoluționară a tătâne-său.

Începe ședința cu un buchet de laude la adresa lui X, unul dintre cei mai apreciați specialiști din uzină, cu conduită ireproșabilă la locul de muncă, în societate, în familie. Numai că... a avut un părinte condamnat politic. Întrebare: „Cum apreciați activitatea contrarevoluționară a tatălui Dumneavoastră?” „Păi – încearcă să răspundă X – ce să știu eu, aveam doar câțiva ani când a fost arestat și dus la stuf, în Deltă.” „Dar puteți s-o faceți acum. Știți că a fost condamnat pentru sabotaj?” „Tata era perceptor și n-a izbutit să strângă toate dările planificate.” „Asta vi s-a spus dumneavoastră, dar dacă a fost condamnat pentru sabotaj, sabotor a fost. N-ați discutat cu el după întoarcerea acasă?” „Nu prea aveam cu cine, tata s-a întors afazic, cu umerii paralizați, nu-și mai putea folosi nici picioarele.” „Văd că evitați să răspundeți cinstit la toate întrebările.” „Încerc să vorbesc doar despre ceea ce știu.” „Bine, s-o luăm altfel. Cum se comporta în familie, era violent, ați avut de suferit, vorbea de rău noua orânduire?” „Era pâinea lui Dumnezeu și n-am auzit niciodată de la el un cuvânt, nici de bine, nici de rău, față de regimul de atunci.”

Moment în care s-a decretat pauză și X a fost luat de-o parte: „Măi, omule, tu nu înțelegi că vrem să te ajutăm? Ce te costă să spui o vorbă de condamnare, atât și ajunge? E-o formalitate, intri în rând cu oamenii responsabili, cu nivel politic și drag de țară. Taică-tău e mort de mult, n-o să afle nimeni, rămâne între noi.”  „Adică, să mint? A fost tatăl meu, față de familie n-a greșit niciodată.” „Atunci, s-o luăm altfel: va fi destul să condamni, la modul general, actele de sabotaj, indiferent cine le-a comis.” „Așa ar mai merge, dar dacă toți sabotorii vor fi fost ca taică-meu...” Ședința s-a terminat în coadă de pește; în procesul-verbal s-a consemnat atitudinea pozitivă a inginerului X, care a condamnat... sabotajul (dar nu și pe taică-su). Și a fost primit în partid cu minciuna... partidului și cu siluirea unei conștiințe! O dramă de familie; câte altele se vor fi petrecut în „anii luminoși” de tristă amintire?

Ceea ce-mi amintește o întâmplare – adevărat, minoră și fără atât de amare consecințe – de care am avut parte. La Universitatea ieșeană s-a constat că MRI nu participă la ședințele UTM. Am fost chemat la O.B. pentru mustrare, și a trebuit să dau o explicație similară: nu eram membru – singurul caz din întreaga istorie a Liceului sucevean „Ștefan cel Mare”. Un coleg m-a turnat că citesc, sub bancă, cărți din literatura putredă burghezo-moșierească. A venit degrabă un secretar al Comitetului orășenesc UTM, tovarășul Ivan (purta cizme de cavalerie și-l chema, de fapt, Ion – mai toți șefii politici își schimbaseră prenumele din Ion, în Ivan!). Mi-a fost găsită cartea, cam gălbejită și rufoasă (un roman de Conan Doyle, care, de fapt, peste doi ani a fost editat și la noi) și n-am fost primit în UTM, cea ce m-a făcut, toată facultatea, unic și printre studenții filologi...