Cezar STRATON

Înțelegere(de criză). În familia noastră eu iau deciziile importante și nevastă-mea decide care sunt alea. Molime.  Datorită victimelor numeroase pe care le-au făcut de-a lungul timpului, ciuma și holera au rămas în mentalul poporului ca fiind cele mai înspăimântătoare boli. Prin urmare, acestea au dobândit în timp cele mai bogate portretizări, însoțite de felurite legende. La poporul român, cât și la alte popoare din Europa, ciuma și holera apar personificate -sic! - exclusiv în chip de femei. Ciuma, cea mai grozavă dintre boli, era închipuită ca o femeie urâtă, îmbrăcată în alb, dar putea fi ori o tânără fecioară, ori o femeie bătrână, care se hrănea cu inimi de oameni sau de animale și de multe ori era trimisă de Dumnezeu în locurile unde existau mulți păcătoși. Ea era prevestită uneori de apariția unor fenomene astrale deosebite, precum eclipsele sau cometele. La noi un astfel de fenomen s-a petrecut în anul 615, când în urma unei eclipse solare a erupt la câteva luni o epidemie devastatoare. Consolare. Nu contează dacă ajung în Rai sau în Iad, am prieteni în ambele locuri! Viteză. Ultima mare epidemie care afectează Ţara Românească în secolul al XVIII-lea este „molima holerii”, când „la leat 1831 mulţi au murit din creştini”. Uimitor şi înfricoşător era repeziciunea cu care evolua boala. ”Muria oamenii grabnic numai în doo trei casuri, îi apuca o vărsătură, urdinari [...] care prididea cu lăsare de sânge şi alte picături.” Într-o însemnare din epocă a logofătului Anghel Tufă se menţionează faptul că ”la 1831, au năpădit boala holera morbos, care au urmat în toată lumea, şi au murit aproape de o a zăcea parte din norod, ţiind numai de la martie până la săptemvrie, şi mulţi boeri şi arhierăi au murit, de-a valma”. Într-o atestare documentară a unui oarecare Ioan se precizează că ”la leat 1831, vara pre vremea secerii, s-au întâmplat o boală foarte groaznică, ce se numea holer morbuz, care această boală nu s-au mai pomenit, şi au fost pe faţă a toăt pământul, de care mulţi au căzut du pe cai pre drumuri şi au murit, de care boală li să schimba chipurile şi să făcea foarte groazneci la chip, pe dată.”. Plecăciune. ”O! Ce deosebire pe la noi: ne plecăm până ne dă capul de pământ, şi rămânem foarte mulţumiţi când numai cu coada ochiului domnii să vor uita către noi, căci trupurile nu le mişcă, parcă sunt de ceară şi le tem să nu să frângă. Iar când ne vor zâmbi a râde, atunci cu mare bucurie trebuie să povestim către familie şi către oamenii casii.” (Dinicu Golescu).