Ion DRĂGUŞANUL

STULPICANI (I). Legenda spune că, pe Suha Mare, lângă Topliţa Rece, s-ar fi aflat, cândva, prisăcile domneşti şi că de la „ştilbicanii” lui Ştefan cel Mare, care se ocupau cu ştiubeiele cu miere ar veni numele satului Stulpicani. Legenda poate să conţină şi mult adevăr.

Dar protopărinţii stulpicănenilor (apicultori sau nu), de la care Ştefan cel Mare a cumpărat satul, plătind 160 zloţi tătăreşti, au fost Şandru Gardu, vărul lui, Şuşman, precum şi unchiul şi mătuşile lor, Ioan, Magda, Maria şi Neaga, ultimii patru fiind copiii lui Coste Mădzărescul.

În 17 august 1488, Ştefan cel Mare a dăruit noii sale ctitorii, mănăstirea Voroneţ, „satul Ştilbicani de lângă Topliţa Rece, pe Suha Mare şi Suha Mare de la gură la obârşie, cu izvoarele ce cad în aceasta, cu poienile şi făneţele lor”.

Moşia Stulpicanilor cuprindea întreaga vale a Suhăi, în 1488, şi fusese, până la vânzare, stăpânită de obştea unui sat liber, înrudită cu obştea Câmpulungului Moldovenesc, iar legăturile de sânge vor dura peste veacuri, dovadă că, în 11 iunie 1723, când Racoviţă Vodă întăreşte proprietatea mănăstirii Voroneţ, satul este numit „Ştulbucani din Câmpulung”.

Mănăstirea Voroneţ lua zeciuiala „din păne, făneţe, stupi şi din tăt locul şi de la tăţi lăcuitorii care şed pe locul mănăstirii, fie ei câmpulungeni, deoarece au locuri cumpărate de la vecinii mănăstirii”.

Conform izvodului cu oameni al mănăstirii Voroneţ, vatra satului număra, în 1775, 37 de gospodării, toate arendate, pe timp de un an, în 17 iulie 1782, de egumenul Inochentie evreilor Marco din Suceava şi Solomon din Gura Humorului pentru „40 lei împărăteşti”, dar şi cu obligaţia de a vinde două vase cu vin din vinul mănăstirii, cu câte 45 „parale împărăteşti” vadra. Adică un preţ dublu faţă de cel de pe piaţa câmpulungeană.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la „Ştulbicanii… 82 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, 1 panţir, 4 femei sărace şi 74 birnici, aceştia fiind: Ion Flocia, Ursul Flocia, Nichita Flocia, Toadir Dumbravă, Toadir Flocia, Grigore Flocia, Gavril Măgan, Ion Bălău, Ilie Măgan, Georgiţă Rogină, Toadir Paşcan, Vasile Ţigănescu, Simion Ţigănescu, Petrea Rogină, Petrea Popescu, vornicel, Toma Dobrian, Mihalachi Gemănar, Ion Catrinar, Iacob, rus, Toader Catrinar, Vasile Zancul, Nicolai Popescul, Georgii Plămădială, Ion Ţigănescu, Lupul Plămădială, Vasile Hântul, Ion Hântul, Pintelei Cârnială, Vasile Cârnială, Ifrim Cârnială, Ion Plămădială, Chiruţă Cobuz, Ion Patrole, Constandin, baci, Sandul, baci, Vasile Sturza, Chirilă Zancul, Ion sin Chirilă Zancul, Simion Zancul, Ion, săcuiul, Toadir Gemănar, Georgii sin lui (fiul lui Toadir Gemănar), Pavel, rus, Toadir sin lui, Nicolai, rus, Ştefan Traistă, Ion sin lui Vasile, rus, panţir, Andrei, rus, Onul, ungurian, Maftei, ungurian, Ion, rus, Grigori, rus, Simion, rus, David Verdiş, Gavril Muscă, Georgii Muscă, Toadir Muscă, Vasile Marcu, Gavril Lucan, Nistor Lucan, Georgii Lucan, Ioana Lucăniţa cu Andrieş holtei, Vasile sin Ioanei Lucăniţii, Toadir Verdiş, Dumitru Verdiş, Gavril sin Dumitru Verdiş, Ion Caba, Agapi Moroşan, Toadir Măgan, Constandin zet Crăciun Faraon, Dumitru Faraon, Ion Crăcea, Petrea Catrinar ot Capu Codrului, Ion Cobuz ot Cacica.

Rufeturile erau: popa Miron Ciofu, popa Vasile, diaconul Toadir, Vasile, rus, panţir, săracele Ioana Cârniloaia, Maria, băciţă, Tiniţa Cobuzoae, şi Maria a lui Andrieş, crav.   

Conform Corografiei lui Werenka, alcătuită în baza evidenţelor germane, Stulpicanii aveau, în 1 octombrie 1774, 71 de familii, iar în 1784 – 92.

Primul emigrant transilvănean, care s-a stabilit la Stulpicani, a fost Ion Ungurean, plugar din Ilva Mare, care a venit, în 1753, împreună cu soţia şi doi băieţi, fiind urmat, în 1763, şi de fratele său, Matiaş, fost grănicer năsăudean, care a emigrat împreună cu soţia, cu doi băieţi şi o fată. În 1760, s-au stabilit la Stulpicani, împreună cu familiile (total: 16 oameni), patru fraţi ardeleni din Topliţa, Simion, Vasile, Grigore şi Gavril Creangă. În 1762, a venit, din Sângeorgiu, un alt grănicer năsăudean, Tudor Dumbravă, împreună cu soţia, doi băieţi şi o fată, iar în 1768 a venit, din Leşu Ilvei, grănicerul Vasile Ungurean, împreună cu soţia.

După ocuparea nordului Moldovei de armatele austriece, pe vechea moşie a Stulpicanilor se aşează, încetul cu încetul, familii de nemţi şi de ucraineni, întemeind, practic, noi sate, pe vetrele unor străvechi cătune, dar de doar două-trei case.

Biserica Arătării lui Cristos din Stulpicani a fost construită în 1823, ctitorii ei fiind Vasile Flocea şi Teodor a Popii. În 1843, biserica avea 1.417 enoriaşi în Stulpicani, Negrileasa, Doroteea şi Plutoniţa, paroh fiind Elisei Andrievici. În 1876, biserica avea doar 980 enoriaşi, dar numai în Stulpicani, unde exista şi un serviciu poştal pentru toată valea Suhăi, paroh fiind Ioan Zurkan (Ţurcan). În 1907, paroh era Emilian Dan, născut în 1855, preot din 1881, paroh din 1903, iar cantor, din 1906, Gavriil Hutu, născut în 1879.