Angela Furtună: „La anul, la Ierusalim, o carte”

Având tăria de „a crede în tragic”, cum şi mărturiseşte cu o netrucată amărăciune, Angela Furtună, mare scriitor contemporan, în sensul că, pe lângă hăruire, posedă şi capacitatea de a gândi, de a discerne, pe care numai o cultură temeinică ţi-o poate da, aşa cum are şi disperarea de a-şi face „timp pentru toate cele necesare armoniei”, fără a premedita să inventeze ceva, izbuteşte o dezlănţuire de prospeţime, numită „La anul, la Ierusalim, o carte”, deşi dezbaterea porneşte de la o „irealitate datată” (în sensul receptării), de la „un mediu de difracţie a luminii sufleteşti”, de la „jurnalele tragice” ale epocii Holocaustului, care înseamnă „în fond o literatură a ultimei salvări, un discurs al traumei, o rostire a stigmei şi a sindroamelor de neadaptare la persecuţie sau la totalitarism”. Dezlănţuirea de prospeţime de care vorbeam se datorează, în primul rând, nonconformismului scrierii, în care mărturia, pagina de jurnal propriu, eseul şi poezia se amestecă armonios, poezia inactivând riscul unei compasiuni discursive exagerate, în condiţiile în care cititorul român de astăzi, tributar unei mentalităţi mecaniciste, încă mai pune în balanţa crimei monstruoase un act de eroism umanitar sau altul, deşi actul de umanitarism, oricât de exhaustiv ar fi, nu vindecă o rană şi nu învie un ucis pe nedrept, ci doar păstrează teritorii de spiritualitate neafectate direct de monstruozitatea umană.

Angela Furtună şi-a asumat riscul învinovăţirii, pe nedrept şi cu un primitivism al gândirii jalnic, de „jidovism”, de „vândută evreilor”, iar asumarea acestui risc înseamnă, iarăşi, un act de eroism, atunci când te domină „ideea că eşti aici şi te priveşti în oglindă / iar ceea ce vezi / este lumea care începe cu tine şi sfârşeşte cu ei”, atunci când realizezi că exişti, în faţa tragismului existenţial (tragismul ignoranţei dezumanizante), „singur în absenţa universului şi încă nenăscut”.

O aventură în spiritualitate

Angela Furtună inventariază şi propune spre dezbatere trăiri decisive, idei decisive, iar pentru abordarea unei astfel de teme ai nevoie şi de erudiţie, şi de înţelepciune, pentru că este mai presus de puterile umane să arbitrezi, de pildă, o „ciocnire” de idei Mircea Eliade - Norman Manea, în condiţiile în care Mircea Eliade înseamnă un patrimoniu spiritual, iar Norman Manea - un posibil astfel de patrimoniu. Mircea Eliade nu se mai poate apăra, iar dacă nu păstrezi echilibrul în expunerea, în potenţarea ideilor simetrice, rişti să provoci noi dezlănţuiri de ură, compasiunea discursivă exagerată având ca finalitate iscarea fanatismelor discursive, care lesne pot degenera în imbecile fanatisme naţionale.

Angela Furtună şi-a construit sufletul şi mintea, cărămidă cu cărămidă, pe idei vii, dinamice, pe străluminări dăruite lumii şi de Paul Celan, şi de Emil Cioran (ca să numim doar două repere astrale), dar şi pe mărturii, deci pe literatura îndumnezeitoare a trăirilor, în condiţiile în care „libertatea poate fi bucata de marmură care îşi aşteaptă maestrul vizionar”, iar destinul uman se rezumă la faptul că „omul comun învinge întotdeauna, trăind”. Între aceste două repere existenţiale, ba chiar cât se poate de lumeşti, profund istoriceşti, te poţi salva prin incantaţie imnică, închinătoare, deşi „lumea literară e bântuită numai de genializarea metafizicii”, deci de nevoia de a intra în armonie nu atât cu Cel Nenumit şi Veşnic, ci cu Veşnicia lui, la care, chiar şi subconştient, tot atentăm fără succes, cum precizează Blaga, de aproape o străfulgerată istorie omenească.

O fereastră spre filosofia culturii

Ne-am obişnuit să vedem în Angela Furtună doar un poet, poziţionat pe scara valorilor funcţie de capacitatea noastră de a discerne sau de incultura decisivă cu care dăm verdicte. Dar Angela Furtună este şi unul dintre puţinii filosofi ai culturii, care trăiesc în acest colţ de ţară, „La anul, la Ierusalim, o carte” consacrând-o ca atare. Fără îndoială, avem dreptul să-i acceptăm sau să-i refuzăm ideile, avem dreptul la o dinamică a argumentărilor, cu condiţia unei înzestrări culturale pe măsură, şi nu la „scenarite defăimătoare”, care să finalizeze radicalismul instinctiv al fiinţei umane. În fond, prin dezbatere, oamenii „ascultau împreună / tăcerea pietrei care fusese, cândva, om. / Orbiţi, deopotrivă, / de înscenările armoniei, / în ora de pace şi sânge a amurgului / complice”, acest recurs la un poem scris de suceveanul Norman Manea esenţializând ceea ce este, de fapt, cartea Angelei Furtună, o carte de filozofie a culturii, deci şi filozofie, deci şi cultură.