Emil Ianuş: „Carantina cu sonete”

Emil Ianuş, „rectorul umoriştilor bucovineni”, aşa cum i-a scris cineva eticheta cu care l-a fixat în „insectarul” care adună autorii de gen, a scos recent de sub tipar o carte pe care a intitulat-o „Carantina cu sonete”.

„Chiar şi un umorist se poate îmbolnăvi...”

„Un titlu incitant”, cum remarcă Ion Prelipcean, amicul său care semnează prefaţa acestei cărţi (care a apărut ca urmare a faptului că autorul „a coborât în întunericul suferinţei”), un titlu pentru un grupaj de „triste poeme simfonice”, pe care Emil Ianuş le dedică medicilor de la Spitalul Judeţean Suceava, care l-au vegheat la căpătâi în lunile de iarnă de la începutul acestui an.

„<Carantina cu sonete> - scrie Ion Prelipcean - este o carte de poezii închinate unei lumi a suferinţei, o lume care există în paralel cu lumea oamenilor sănătoşi, o carte care este rezultatul unei experienţe personale a autorului”.

„Chiar şi un umorist se poate îmbolnăvi - scrie amicul compătimitor - şi poate fi împins într-o experienţă în care zâmbetul nu mai stăruie pe buze, unde umorul este absent, unde buna dispoziţie s-a retras ruşinată şi neputincioasă, lăsând loc încrâncenării, îngrijorării...”.

„Dar sunt un suferind de Ottonel / Ce m-a-nghipsat la ambele picioare / Şi-s internat...în cramă singurel!”

În ambientul acestei lumi, în care „fiinţe diafane în halate albe sau verzi se străduiesc să facă minuni apelând la tainele miraculoase ale medicinii”, noul locatar, pacientul, intră în atmosferă, păstrând liniştea, privind doctorii „ca pe nişte icoane sfinte”.

Cele 31 de sonete (de la „Sonetul Tatălui” - deschizător, la „Sonetul Mântuirii” - cu care se încheie volumul) nu sunt însă lipsite de umorul care-l caracterizează pe Emil Ianuş, iar acest lucru poate fi sesizat chiar din titlurile poemelor („Sonetul pesticidelor”, „Sonetul morţii fumătoare”, „Sonetul regimului nesărat”, „Sonetul gurmandului dietetic” sau „Sonetul gerovitalului”.)

Există şi un „Sonet al bolnavului închipuit”, ilustrat sugestiv - ca şi celelalte - de caricaturistul humorean Radu Bercea: „Am vrut să am aripă zburătoare / Călătorind în stol de porumbel / Să nu cunosc în calea mea hotare / Dar sunt un suferind de Ottonel / Ce m-a-nghipsat la ambele picioare / Şi-s internat...în cramă singurel!”.

„Dar pân-atunci, eu popii îi cer o dezlegare: / Ca începând de astăzi să nu mai ţin regim”

În „Sonetul ceaiului dietetic” „suferinţa” poetului este...„sfâşietoare”: „N-am voie să mănânc dulce, nici sare / Şi-n locul preasfinţitului meu vin / Ce mă-ncălzea din cap până-n picioare / Pe plită fierbe ceaiul de pelin / Iar eu smerit mă rog ca un creştin / Să-mi crape ceainicul pe veci. Amin!”.

Regimul alimentar îl exasperează, dar găseşte resurse de umor pentru alinare: „Pastila mea-i amară şi sufletu-i amar / Mi-i ceaiul fără zahăr şi pâinea fără sare / Înghit cu noduri supa şi parcă mi se pare / Că nu se mai sfârşeşte cartoful popular.../ Aştept să-mi zică popa o ultimă cântare / Pe drumul care duce în deal la ţintirim / Apoi să prăznuiască amicii mei grătare / Şi să se-aghezmuiască cu ţuică şi cu vin / Dar pân-atunci, eu popii îi cer o dezlegare: / Ca începând de astăzi să nu mai ţin regim”.

Disperat de tratamentul impus, umoristul spitalizat se revoltă: „Şi nu mai vreau nimic, chiar nici o doctorie / Decât să vină Smurdul, iar ăia din salvare / Transfuzie să-mi facă cu-o doză de răchie!”.

P.S.Pentru că într-o „Motivaţie” - omagiu către medicii săi curanţi - Emil Ianuş spune că aceştia i-au redat „sănătatea şi speranţa în viaţă”, aş vrea să cred că poetul, scăpat din spital (şi de regimul alimentar), şi-a reluat...consumul nedietetic.