Studentul şi semnul întrebării - Întrebări care nu pretind facturi

Sunt student!...În România! Simt asta, nu sunt doar conştientă!

Am respirat continuu are românesc. M-am născut într-o depresiune din munţii superbi ai României. Ar fi nedrept să spun că aproximativ tot ce e frumos în ţară a fost creat de divinitate? Omul înnobilează ţara doar prin cultură.

Ceea ce avem în comun cu oamenii din alte părţi sunt visele şi cel mai des reveriile, o spune asta un cetăţean român ce nu şi-a părăsit niciodată ţara. Observ un flux continuu de speranţe, idei, zbucium sufletesc şi raţiuni obosite; văd regrete faţă de ce a fost ţara noastră odată ori citesc idei care o prezintă sub imperiul evoluţiei pozitive. Dar eu, studentul, probabil cea mai rătăcită fiinţă în viaţă, ce să cred? Ce să sper? Ce să fac? Sunt înconjurat de oameni care îmi ţipă în ureche: „ Pleacă oriunde în altă parte, dar nu aici!” sau antagonismul afirmaţiei precedente: „Crezi că în alte parte, în altă ţară îţi va fi mai bine? Nu, nu e aşa!”.

Ce pot să aleg eu acum, când sunt la o răscruce de drumuri, când îmi văd părinţii încărunţind şi slăbind în puteri? Cum să fac o alegere potrivită pentru bunăstarea viitorului meu? Cum să mă bucur de prezent, de anii frumoşi ai studenţiei, când în viitor văd un abis în care or să mă afunde datoriile, facturile şi obligaţiile?

De ce există utopii? De ce există idei neîmplinite? De ce Platon nu a reuşit sau nu a vrut să depăşească zidul cetăţii ideale? Oare raţiunile inimii pe care raţiunea însăşi nu le cunoaşte ne opresc aici sau tocmai de aceste raţiuni nu ne folosim pentru a crea un stat în care să ne fie bine tuturor?

Corupţia şi lipsa de demnitate a multora nu lasă statul să fie artă. Ce pot să fac să fiu demnă de fericire în România, în ţara mea? Sau să mă duc să fiu demnă în altă parte!?

Îi respect pe toţi cei care au reuşit să facă ceea ce au dorit în viaţă şi trăiesc fericiţi. Ridicaţi-vă oameni buni şi dezvăluiţi-vă secretele. Cum aţi biruit cruda realitate şi v-aţi înălţat deasupra ei? Căci, noi studenţii, prin lectură fugim de realitate şi prin încercarea creării unei perspective mai bune şi mai înfloritoare asupra ei, crezând ca acordându-i însuşirea de „crudă” este prea abrupt, vrem să fim optimişti.

 De ce mulţi din generaţiile trecute nu au încredere în generaţia noastră? Vă spun eu părerea mea proprie: cum să credeţi în noi când nu ne priviţi niciodată în faţă, ochii voştri înălţându-se centimetri întregi deasupra frunţilor noastre care vor fi ridate înainte de vreme? Ne ascultaţi adesea şi afişaţi un interes făţarnic faţă de noi, dar nu ne auziţi, nu ne vedeţi căci suntem prea jos pentru privirea voastră.

 Şi apoi s-a născut un om care să ne înţeleagă şi pe noi, care să aibă încredere în forţele noastre tinere, dar gloata de necredincioşi în spiritul tânăr îl lasă pe acesta în urmă. Ferească de cel care se întoarce înapoi după ce a îndrăznit să calce în Lumea Ideilor!

Dar să las acest aspect care îmi trezeşte o uşoara ură la o parte, căci ura îmi întunecă mintea şi aşa zdruncinată!

 E drept să spun că tresare ceva în mine când aud Imnul Ţării! Simt o dragoste înnăscută pentru propria-mi patrie! Îi respect trecutul şi îl accept. Şi eu sunt parte din trecutul ei şi tu eşti! Asta nu putem schimba niciodată! Noi toţi suntem trecut, trăim în prezent şi... în viitor, acolo putem schimba idei, convingeri, ţări...

Prefer trecutul şi iubesc istoria. Îmi alină frica de viitor. De ceva timp... trăiesc dezamăgită; văd în jurul meu oameni trişti cu zâmbete triste, ochi pierduţi, mâini tremurânde, pete care nu mai ies din haine şi suflet oricât le-ai spăla într-un râu sau propriile lacrimi. Văd şi zâmbete, în special la copii! Adesea zâmbetele lor ne trezesc amintiri plăcute şi doar aşa mai râdem şi noi. Oare aşa sunt şi oamenii din alte părţi sau e doar o stare specifică României? Cum aş putea să-i văd, să-i analizez când abia reuşesc sa duc facultatea pe umeri bucurându-mă de orice colţ de pâine pe care îl găsesc rătăcit în colţul mesei de cămin?

Un lucru îl ştiu sigur: dacă mama nu s-ar fi chinuit cinci ani la rând muncind printre străini, eu n-aş fi avut parte de educaţie superioară în ţara asta, căci vă spun... abia aveam ce mânca cu salariul din România.

Şi dacă tot am început cu afirmaţia: „ Sunt student!” vă mai spun ca abia acum mi-am dat seama că trebuia să am rude politicieni ca să merg pe specializarea „Ştiinţe Politice”, căci eu am fost şi sunt unul din acei studenţi care visează mult în disperare de cauză!

Concluzia s-a vrut a fi apoteotică, dar s-a pierdut pe drum pentru că a îndrăznit să fie prea optimistă.

Gabriela Elena