Orașe și primării

Nu de mult timp multe comune din țară au trecut sub denumirea de orașe.

Promisiunile cum că viața celor deja învățați cu traiul dur al vieții de țară se va îmbunătăți brusc, au prins bine bieților naivi care deja își imaginau multitudinea de beneficii de care vor avea parte.

Transformarea este evidentă. Adică, una e să spui că te tragi din comuna cutărică și alta e să spui cu mândrie în glas și cu fruntea senină că provii din orașul x-ulescu.

Locurile de muncă ale noilor orășeni sunt aceleași, adică, vorba cuiva, lipsesc cu desăvârșire. Vinovați? Nimeni, că e criză. Iar criza asta s-a transformat într-un monstru imens care le-a luat oamenilor înstăriți toți banii iar aceștia nu mai au cum să investească. Păcat, căci noile orașe care nu de mult au fost comune sunt pline de oameni dornici să muncească pentru a nu-și mai face griji în privința zilei de mâine și de asemenea, aceste comune, pardon, orașe au cârmuitori care doresc cu ardoare să le ofere alegătorilor un trai mai bun așa că ar putea să le ofere investitorilor niște beneficii de care nu ar putea avea parte în marile orașe. Dar e criză.

Și minele s-au închis sau sunt pe cale să se închidă dar astea nu din cauza crizei, ci pentru că pur și simplu nu mai avem nevoie de ele. Pentru ce atâtea mine?!

Nu am întocmit o situație a celor plecați în străinătate, pentru a munci precum sclavii pentru niște oameni în mare parte infecți(cu excepțiile de rigoare), și asta pentru că nu am avut cum, dar pot paria orice că, pe puțin un membru (mai îndepărtat sau apropiat) al unei familii ce domiciliază într-unul din aceste orașe este plecat în străinătate pentru a munci.

Bineînțeles, mai sunt unii norocoși care lucrează la unul din birturile din oraș, că alea s-au înmulțit pentru că dacă viața-i grea, omul trebuie să-și înece amarul și mai sunt 2-3 la poștă ca să aibă cine împărți mizeriile de pensii sau preamăritul ajutor de șomaj. Mai sunt persoanele care lucrează în cadrul primăriei, preotul și poate, dacă și numai dacă orașul beneficiază de un dispensar, medicii.

Privite din afară, stai și te întrebi ce rost mai are ca orașele alea(astea) să fie numite orașe?! Căci drumuri neasfaltate sunt, investiții în locurile de muncă nu s-au făcut, gazele poate n-au ajuns, canalizarea a rămas în același stadiu de zeci de ani, blocurile de pe cele câteva străzi nou denumite stau să cadă sau au căzut deja, rămânând un morman de amintiri a ceea ce a fost odată.

Dar sunt și cazuri fericite, primari binevoitori  care au vrut să le ofere orășenilor un moment de relaxare așa că au investit cu mândrie în părculețe sau locuri de respiro sau cum se vor vrea denumite, în care găsești câteva băncuțe pe care poți să-ți odihnești gândurile amare în timp ce copilul tău își așteaptă rândul în fața celor 3-4 leagăne unde deja se bucură alți copii care au așteptat la rândul lor. Și parcul are și flori și copaci și copii fericiți și adolescenți îndrăgostiți care își fac planuri mărețe al unui viitor mult prea îndepărtat, dar și părinți încercănați de zilele neprielnice care încep totdeauna cu aceleași gânduri și se termina așijderea.

Totul rămâne o luptă a celor care sunt nevoiți să îndure zilnic sentimentul de neputință și de ură față de cei care i-au mințit că le va fi mai bine. O luptă care nu va duce la nimic bun dacă nu se va lua o măsură adecvată pentru cei implicați în jocul acest perfid și riscant.

Dar poate a trecut prea puțin timp, iar gândurile de a face mai mult pentru acei oameni sunt de mult în alt stadiu și doar așteaptă momentul potrivit pentru a fi puse în practică. Părerea mea, timpul acela a venit …. de mult !

N.S.