Gabriel MANȚĂ

”Dacă aș fi Maradona...” Aș fi mort, nu? Poate. Dar secvența aia din filmul lui Kusturica, cu Manu Chao cântându-i lui Maradona în fața casei, este tot ce trebuie să vezi înainte de a căuta faze memorabile pe youtube. Pe finalul melodiei (La vida es una tombola...), după cum i se crispaseră buzele, îi ghiceai lacrimile din spatele ochelarilor de soare. ”Dacă aș fi Maradona, mi-aș trăi viața o mie la sută...” Asta a și făcut. Dacă ce a trăit poate fi numit viață. Hiperviață, metaviață? De fapt, el a simțit că trăiește numai cât a jucat fotbal. Acum, când și stopul ăsta i-a ieșit perfect, stopul în piept, nu-mi vine în minte golul cu mâna sau cel care l-a urmat, văzute alb-negru pe bulgari, ci ochii săi când urla la cameră, după ce marcase împotriva Greciei, la mondialul american. Era un Diego transfigurat deja de excese, ar fi încercat orice ca să oprească timpul în loc (avea 33 de ani, cât are Messi acum), iar efedrina îl ajutase să slăbească, să mai fie încă o dată acolo, chiar și legat de cal, ca El Cid. Nu credea în minuni, se baza pe ele, însă testul antidoping e teluric și l-a oprit să joace în meciul contra României din optimi. După aia a început restul vieții sale. Supraviețuirea, găsirea unui scop care nu mai avea cum să existe. Geniul pustiit. Peste tot i s-au întins covoare roșii, ”prietenul meu, Fidel”, șeici, potentați pe care lumea nu putea să-i mai încapă, toți i-au săpat groapa omului, în timp ce-i făceau toate poftele legendei.

***

E ceva să fii cel mai cunoscut argentinian, când Papa însuși e argentinian. De fapt, în Argentina, sunt ”biserici” ale lui Maradona, în care el este considerat Dumnezeu. Măcar mâna lui Dumnezeu tot a fost, în acea zi a meciului cu Anglia din 1986. Știu, dragi copii, nu e frumos să marchezi intenționat cu mâna și apoi să te bucuri, pentru că și dincolo sunt alți copii care vor plânge din cauza acestei nedreptăți... doar că atunci nu a fost un joc de copii, nici măcar o luptă dreaptă între bărbați. Maradona jinduia la victorie, ”ca un borfaș la ceasul unui lord”, ca orice argentinian care a învățat că insulele Malvine au devenit Falkland prin căsătorie forțată cu un colonist violator.

***

Maradona a fost pe acoperișul lumii, a fost BUTOIAȘUL COSMIC, a tras după sine echipe ale Argentinei în care cei mai valoroși jucători, în afara lui, au fost Valdano – în ’86 și Caniggia – în ’90. Onorabil de valoroși. Dar el cât de mare a fost? Prea mare, dar nu suficient. Poate bravează în ceea ce spune în filmul lui Kusturica, dar mie îmi vine să-l cred: ”Știi ce jucător puteam să fiu dacă nu prizam cocaină?” Și tot el continuă ca și cum ar privi de undeva de sus: ”Ce jucător am pierdut!”... N-ar trebui să fie loc de tristețe la moartea lui Diego Armando Maradona. S-a dus ființa, a rămas fotbalistul. Hai să mai dăm un play lui Manu Chao. La vida es un tombola...