14 cai frumoşi, dar morţi

Dacă după terminarea meciurilor din grupe putem vorbi despre un eveniment cu adevărat important, atunci acesta este categoric eliminarea Spaniei. Nu e vorba despre o echipă dintre cele cu pretenţii mai mult sau mai puţin justificate la câştigarea titlului (ca Italia, Anglia ori chiar Belgia) ci de însăşi deţinătoarea titlului mondial. Spania este încă, până în ziua finalei, campioană mondială. Încă mai mult, ea a câştigat ultima ediţie a World Cup, în 2010, între două titluri de campioană a continentului cu cel mai puternic fotbal din lume, Europa. Aşadar un sandwich de performanţe, cu „miezul” de campioană mondială. În traducere liberă, asta înseamnă o continuitate a performanţei la nivel maxim înşirată pe o durată de 6 ani, ceea ce este enorm. Să nu uităm că şi la această ediţie, Spania pornea dacă nu cu prima şansă, atunci măcar cu una considerabilă. Oricum, mai toată lumea fotbalului o vedea măcar  finalistă sau pe podium. Contraperformanţa reuşită însă este şi ea absolut antologică şi deocamdată unică în istoria competiţiei: este pentru prima oară când o campioană mondială en titre este eliminată nu după meciurile din grupe (cum păţise Franţa în 2002) ci doar după primele două partide disputate. Asta ca să nu mai amintim şi de rezultate: a luat 5 de la Olanda în primul meci (reuşind, e drept, să şi înscrie o dată), iar în al doilea, cu Chile n-a reuşit nici măcar să bage un gol, luând însă două. O ruşine fără margini, de care se face vinovat în primul rând fostul erou naţional Vicente del Bosque. Cu atât mai inexplicabilă este pentru un fost jucător legendar al Real-ului, dar şi antrenor al madrilenilor (cu Champions' League cu tot, câştigată în 2002) abordarea Campionatului Mondial cu o tiki-taka al cărei deces fusese deja pronunţat de vreun an şi reconfirmat anul acesta. Iar insert-urile madrilene (Ramos, Casillas, Alonso) au fost în ton cu banda barceloneză, adică nişte catastrofe. Del Bosque a pariat nu pe un cal mort, cu pe vreo 11 în fiecare meci, 14 cu tot cu rezerve.