Gabriel MANȚĂ

Câteva zeci de suporteri rapidişti au intrat în greva foamei, ca formă extremă de protest împotriva conducătorilor fotbalului românesc, cărora le solicită demisia. Nu reuşesc să identific un alt mijloc de a-i forţa pe alde Naşu şi Corleone să plece din funcţii. Manifestaţii şi proteste au mai fost, banner-ele cu mesaje contestatare au fost interzise pe stadioane, iar lista se cam termină aici. Rămân soluţiile disperate, greva foamei sau revoluţie. Ultima variantă nu poate fi luată în calcul, ar trebui să ardă un foc în sufletele suporterilor de toate culorile, ceea ce nu prea e cazul. În schimb, greva foamei are puterea de a transfera protestul din sfera sportivă în cea socială. Asta ar crea o presiune neaşteptată asupra celor de la Federaţie şi Ligă. Atenţie la o chestiune foarte importantă: se încearcă reducerea acestui protest la situaţia în care se găseşte Rapidul. Nimic mai fals! Naşu zice că el nu-şi va da demisia pentru că nu el a votat pentru baraj, în timp ce Corleone aruncă vina asupra TAS-ului. Dar dreptatea suporterilor Rapidului nu e aceeaşi cu „dreptatea” ăstora. Oamenii ăia protestează împotriva modului în care este condus fotbalul românesc, împotriva a tot ce înseamnă Sandu&Dragomir. Ajunge odată, ce-i prea mult e prea mult! Poate că Justiţia va face cândva curăţenie, dar cine garantează că nu vor scăpa şi ei precum torţionarii? De-aia ar trebui să fie o cauză pentru întreaga suflare a suporterilor. Cum ar fi să apară corturi şi pe Ghencea, şi în Groapă, şi la Craiova, şi la Timişoara? Televiziunile ar deschide altfel buletinele de stiri, iar dinozaurii ar fi luaţi la ochi de toată opinia publică şi poate şi de alţi potentaţi. Nu mai vorbim de valurile care se vor face în afara ţării. Totul e ca această grevă a foamei să nu fie aruncată în derizoriu. Poate unii dintre suporterii rapidişti o fac din teribilism şi vor ceda la primele simptome. Oricum, nici cei prea idealişti n-ar trebui să meargă prea departe, nu merită să mori pentru ăştia.