Gabriel MANȚĂ

Au trecut câteva zile, s-au mai întâmplat unele lucruri şi prin fotbal (Real la 7 puncte!) şi încă mă urmăreşte finala masculină de la Australian Open. Mai mult decât latura estetică, mă impresionează capacitatea continuă a lui Djokovic de a trece dincolo de graniţa spre supraomenesc. Iar aici motorul fizicului este alimentat de psihic cu doze de combustibil virtual. Ştiu, se spune despre el ce se spunea nu demult şi despre Nadal. Dar ar fi prea simplu să fie la mijloc cine ştie ce substanţe nedetectabile încă. Prea simplu pentru noi, pentru sistemul nostru de gândire. I-am lipi eticheta şi gata, dar căutarea celeilalte explicaţii este adevărata provocare.
În semifinală Djokovic fusese aproape băgat în cofă de Murray. Să zicem că a fost şi elementul surpriză la mijloc. A reuşit să se redreseze târziu, după ce a rezistat unei mingi de break aproape cât una de meci. Apoi, la două zile, limbajul corpului său transmitea mesaje interzise lui Nadal, în sensul că nu se ferea să-şi arate epuizarea. Rafa avea break în decisiv şi Nole părea că nu mai are resurse. Şi nici nu mai avea, nu juca teatru. Cam în asemenea momente intervine mentalitatea de gladiator, aşa aş numi-o. Omul se transpune şi începe să gândească în alţi termeni. A fi înfrânt înseamnă sfârşitul. Şi iată-l pe Djokovic că nu îşi mai ia în seamă trupul şi începe să izbească minge după minge şi să alerge după ele precum soldatul lui Nichita care mărşăluia, mărşăluia, până când până la genunchi piciorul i se tocea, i se tocea...
Dar am curaj să spun că aceste două meciuri în care Djokovic a supravieţuit n-au atins dimensiunea celui de la US Open, câştigat în faţa lui Federer. Acolo, pentru a continua comparaţia cu gladiatorii, era deja cu piciorul adversarului pe grumaz, iar publicul avea degetul mare îndreptat în jos. Arma lui Federer s-a ridicat atunci de două ori la rând să servească minge de meci, dar era deja tocită de câte ori izbise scutul lui Nole. După părerea mea, aceasta a rămas marea cumpănă, irepetabilă, a carierei sârbului. Federer nu-i convine, e mai versatil, nu se ia pur şi simplu la bătaie până la epuizare. Luptă inteligent, pune scurte, vine la fileu, nu degeaba a fost cel care l-a oprit anul trecut din marşul său triumfal, încheiat în semifinală la Roland Garros. Iată, pentru comparaţie, din statistica finalei de duminică  reiese că Nadal a venit la fileu de trei ori pe oră! Scurtele nu se contabilizează, dar parcă îmi amintesc vreo două... De când a intrat în tenis, Nadal a arătat că prin voinţă şi sacrificiu poate învăţa orice, de la a juca pe iarbă sau pe hard până la a servi cu peste 200 km pe oră. Pentru a-l învinge pe acest Djokovic, Nadal ar trebui să înveţe să joace ca Federer! Pentru început ar putea să renunţe la costumaţia fosforescentă, uşor detectabilă cu privirea periferică. Şapcă am văzut de ce nu poate purta, graţie reluărilor televiziunii australiene: şi-ar da peste cozoroc la loviturile alea cu rotaţie de 360 de grade peste cap!