Doru POPOVICI

În şirul de evenimente memorabile prin care fotbalul nostru, în lipsa fotbalului, se afirmă parcă tot mai frecvent şi mai apăsat (şi doar în registru comic) alaltăieri s-a mai produs unul care umbreşte, definitiv putem zice, toate capodoperele umanităţii, inclusiv producţiile literare ale lui Caragiale ori Ilf şi Petrov sau cele cinematografice ale lui Chaplin ori Mel Brooks: egalul scos (să recunoaştem: după o aprigă discută) de Dinamo de la Bucureşti în faţa propriului satelit, Astra din oraşul lui Caragiale, că tot veni vorba. Dacă ar fi să căutăm totuşi şi un nod în papura acestei performanţe de-a dreptul halucinante, atunci ar trebui să facem o trimitere scurtă la precedentul creat de Steaua (că doar nici asta nu-i mai proastă!) tot prin zonă, la Buzău, nu cu mulţi ani înainte, când autorul golului egalizator al glorioasei echipe locale, în secundele următoare reuşitei, în loc să se bucure ca tot omu’, rămăsese înfipt cu crampoanele în locul crimei şi cu privirea (fixă rău) aţintită, cred, către Vulcanii Noroioşi ori Pleşcoi, celelalte puncte de atracţie turistică din zonă până la apariţia acestei a 18-a minune a lumii, 18 fiind din păcate un loc retrogradant.
Cum ziceam, Dinamo nu se poate lăuda nici măcar cu unicitatea realizării, Steaua devansând-o cu ani. La măiestria artistică însă, o surclasează, fiindcă nu-i de colo să-ţi fure două puncte o echipă la care joacă 6 din jucătorii tăi. (Sandrinho, exact cum îl ştim cu toţii, se va fi repezit deja să taie 6 şi să mă corecteze punând în loc 5. Eroare!) De fapt, în acte, doar 5. Numai că, dragi cititori şi Sandrinho, pe Moţi cui l-aţi lăsat!? A fost mai „astral” (sinonim: aerian) decât toţi jucătorii Astrei la un loc, inclusiv ăia 5 daţi de proşti acolo şi care, aşa proşti cum or fi, au fost egalii deştepţilor de la Dinamo. Iar pentru că la noi (şi numai la noi) tot prostul trebuie să se dea deştept, n-au stat locului nici antrenorii: panarama de italian al Astrei a găsit el cheia eliminării suspiciunilor de blat şi l-a lăsat pe tuşă pe Babicu’, aducând în loc pe unul care nici nu s-a antrenat de-o săptămână, nici n-a stat în poartă de-o viaţă! Dincolo, Ţânţaru’, că nici el nu-i mai prost!, a găsit întocmai şi la timp explicaţia pentru cel de-al 479-lea autogol al lui Moţi: „El a pus picioru’ bine, da’ i-a sărit mingea nasol!”. Tare Ţânţaru’, nu? Mai ales că exista, ipotetic, şi varianta nefericită: mingea să vină bine, dar să fi pus Moţi piciorul nasol, preţ de-o entorsă. Cu Moţi se petrece o confuzie: ăi’ de la Dinamo l-ar vinde pe preţ de „galactic”, iar el, săracu’, e doar „astral”. Cu dovezi.