Doru POPOVICI

Pentru ca hazul să fie deplin şi fotbalul românesc pe deplin românesc, circul cu antrenorii vine să rezolve şi această problemă. În principiu, exceptându-l pe Dan Petrescu care a adus titlul la Urziceni, toţi ceilalţi 17 ar trebui schimbaţi. Asta, dacă plecăm de la premisa că toţi cei de la locul 2 în jos sunt nişte învinşi. Problema e că unii n-au avut niciodată măcar cea mai vagă intenţie de a rupe gura târgului, ceea ce înseamnă că pentru o bună parte dintre ei simpla supravieţuire înseamnă atingerea obiectivului. Ceea ce, nu-i aşa?, s-ar cuveni răsplătită chiar cu vreun bonus consistent, măcar cât cel cuvenit unora care au ajuns în cupele europene.
Se schimbă, aşadar, absolut paradoxal, mai ales antrenorii care şi-au dus echipele dacă nu pe podium, atunci măcar în turul 3-4 preliminar din cupe. Dându-ni-se astfel de înţeles că intenţiile lor sunt de a face ordine în Europa, dacă în ţară tot nu s-au învrednicit să-l depăşească pe Petrescu. Cea mai hazlie situaţie s-a petrecut la Rapid, unde Copos, înaintea tragicului final, hotărâse deja să-l dea jos pe Hizo dacă... îşi îndeplinea obiectivul! Adică de a accede în Europa League. Necalificarea i-a adus lui Hizo prelungirea contractului, în legătură directă cu salariul lui mic, oricum prea mare, zic eu. Şi legat şi de cărpănoşeala lui Copos. Ăsta a ajuns să-şi taie şi salariul lui, că altfel nu-mi explic anunţul de a abandona Rapidul, savarina lui favorită.
Încă mai haios e ce se întâmplă la Dinamo, Steaua şi Poli. Că măcar în direcţia asta pot fi luate la pachet: schimbând câte doi, trei, chiar cinci antrenori pe an, oare crede cineva că doresc performanţă? A auzit cineva pe lumea asta de vreo echipă care începe turul cu un antrenor, îl încheie cu al doilea, iarna face pregătiri cu numărul trei, în retur mai schimbă vreo doi, iar la final ia titlul de campioană? Că asta se deduce din balamucul de la Steaua şi Timişoara: că vinovaţi nu ar fi zmuciţii de Iancu şi Becali, ci amărâţii ăia care antrenează câte 3 etape şi, dacă nu iau fix 9 puncte, înseamnă că „n-au faţă” de echipele lor cele deştepte. La Dinamo, ca întotdeauna, lucrurile stau încă niţel mai altfel: adică Rednic e ăl’ mai bun din parcare, apoi devine tatăl proştilor, o muhaia de antrenor, se reabilitează subit şi redevine „meserie”, pentru ca într-un final apoteotic să plece înjurat şi înjurând... până peste puţină vreme (faceţi pariu?) când, mai curat şi mai uscat, va reveni să o ducă pe Dinamo în Champions’ League. Varianta Borcea!