Pentru Obraznici

Acesta este ultimul meu articol. Îl voi folosi pentru a răspunde la două întrebări.

Prima întrebare. Mă voi întoarce în România în luna mai, la terminarea masterului? Risc, când scriu despre acest lucru, să apar ca un nesimţit care a prins o şansă, a luat o bursă şi acum are o bruscă amnezie pentru locurile de unde a plecat. Pe deasupra se mai crede şi foarte important.

Singurul motiv pentru care scriu despre această întrebare este fiindcă articolele mele s-au numit jurnal, iar întrebarea aceasta m-a frământat multă vreme. Răspunsul este că nu știu încă. Iau în considerare mulţi factori. În primul rând, mă gândesc la ce este mai bine pentru mine şi pentru familia mea. Apoi, mă gândesc la toate promisiunile pe care le-am făcut celor de acasă şi oamenilor deosebiți de la Comisia Fulbright, la contractul pe care îl am cu ei. Acestea sunt primele și cele mai importante lucruri.

Iau, însă, în considerare şi toţi oamenii care îmi spuneau înainte să plec că doar în noi, în tineri, stă speranţa României. Iau în considerare şi faptul că nici o autoritate nu pare să vrea cu adevărat înapoi tinerii plecaţi la studii în afară. Timp de ani de zile s-a spus că tinerii care au beneficiat de Bursa „Guvernul României” nu pot fi angajaţi în administraţie din cauza conflictelor cu legea funcţionarului public. Totuşi, când a fost vorba de protejarea clientelei politice, partidul reformist şi anti-comunist de la putere a schimbat aceeaşi lege într-o singură zi. O singură zi, oameni buni... Ceauşescu moare a doua oară, în mormânt, de râs. Vrea cu adevărat România să se schimbe sau nu? Dacă da, cum de noi, românii, ținem încă cu dinții de toate apucăturile primitive pe care le avem : corupție, șpăgi, furturi, nesimțire ? Vor românii să trăiască într-o lume decentă ? Dacă da, cum de intelectualii României se rezumă la acţiuni pasiv-agresive, de genul grevelor generale, în loc să se implice proactiv în funcţii şi decizii, de la sate până la marile oraşe? Vanghelie poate şi ei nu?

Iau în considerare şi oamenii cinstiţi care îşi duc viaţa şi muncesc pe brânci pentru a-şi creşte copiii, aşteptând un semn de speranță. Şi la cei care au avut curajul să îşi ia istoria în piept pe străzi în 1989 şi 1990. Datorită lor, în primul rând, eu pot acum scrie. Mă gândesc şi la domnul Doru Mărieş şi la soldatul nebun care în 1989 s-a dus cu mâinile goale în faţa tancurilor ruseşti ce aşteptau pe podurile de la Prut, ca să le atragă atenţia tovarăşilor că ţevile tunurilor au depăşit linia graniţei. Mă gândesc şi la scutul american şi la armata sovietică din Transnistria. Domnul Iliescu, probabil, speră și acum, după 20 de ani, să-şi vadă visul cu ochii: momentul când  armata rusească intră în România.

Mă gândesc şi la tinerii care acum cresc într-o lume tulbure, cu valori confuze. Lor am să le spun un singur lucru : dragii mei, îmi citiți numele în ziar, însă nu sunt cu nimic mai special decât voi. Cei de la liceul „Ştefan cel Mare”, întrebaţi-vă profesorii. Prin anul 3, pe bună dreptate, nu eram cea mai admirată persoană de pe holurile liceului. Sunt un om mediocru, în care unii au văzut câteodată ceva. Am crescut în aceleaşi blocuri din Burdujeni ca şi voi. Am mers printre aceiași câini fără stăpân, aceleași gunoaie și gropi. Am vrut să-mi arăt, însă, că pot să mă implic, că pot mai mult, că pot să schimb ceva, că pot să ajung să îmi exprim opiniile liber și public, chiar și la 25 de ani, fără să mă trimită tata în Parlamentul European.

A doua întrebare. Ce s-au vrut aceste articole?

Singurul răspuns pe care îl pot da este unul în amintirea unei ore petrecute cu un om foarte special, pe nume Ștefan, vara trecută, pe o bancă din parcul Copou din Iași. Articolele mele nu s-au vrut decât o poznă. Am fost obraznic. Iar în România, din ce în ce mai mult, exact cei care ar trebui să fie obraznici nu sunt.

Ovidiu COCIERU,
Bursier Fulbright