Alina MIHĂESCU

N-aș vrea să pară că atentez la pâinea colegilor responsabili de rubricile de sport, dar îndrăznesc să abordez un subiect mai masculin, deși nu exclusiv. Mă pricep la fotbal atât cât spune vorba c-o face tot românul. Atât cât să mă uit la meciurile naţionalei când participă la un campionat european sau mondial. Cu ani în urmă, ştiam mai multe, dar nu e vina mea că România n-a mai reuşit calificarea la o competiţie mai acătării de prea multă vreme. Fotbalistic poate că nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea, omeneşte însă, îmi pasă. Am crescut într-o familie în care fotbalul era important. Tatăl meu fusese fotbalist, iar duminicile erau dedicate cu precădere acestui subiect. Deşi aveam vreo patru ani, îmi amintesc perfect când îl întrebam dimineaţa: azi unde mergi? La fotbal sau la meci? Mai târziu, când ajunsesem deja prin clasa a VI-a, m-a marcat meciul Steaua- Anderlecht şi scorul de istorie de 3-0 de pe Ghencea. La ora de desen, la şcoală, ni s-a cerut să pictăm ceva la alegere. Nici mie nu-mi vine să cred, dar am făcut un gazon verde, cu omuleţi în mişcare, reprezentând meciul Steaua – Anderlecht. Ţin minte şi acum că scorul de pe tabela pictată de mine era 1 – 0 pentru Steaua. Era doar un instantaneu din timpul partidei. Tot în 1986, mi s-a întipărit în minte strigătul lui Teoharie Coca Cosma: „Suntem finalişti! Am câştigat Cupa! Cupa Campionilor Europeni!” Steaua București umilise ditamai Barcelona la Sevilla, iar Duckadam devenea erou, spărgând recorduri. După ani şi ani, în 1994, România a ajuns până în sferturi la Campionatul Mondial din Statele Unite. A fost singurul meu concediu la mare, petrecut cu prioritate pe terasele care aveau televizoare special pentru transmiterea campionatului. Cum să uiţi capetele bălaie ale jucătorilor români care pierduseră pariul? Apoi, tot pe vremea când mă pricepeam mai bine la fotbal, se întâmpla adesea să merg şi la meciurile Forestei pe stadion. Am fost chiar şi-n deplasare o dată, la Bistriţa. Am trăit, în direct şi activ, celebrul meci Dinamo-Foresta încheiat cu 4-5 şi parcă-l văd aievea pe Robert Niţă care după 60 de minute de joc, când Foresta era condusă cu 4-0, înscria golul ce părea a fi unul de onoare. Ce a urmat, însă, scriu analele istoriei fotbalului şi ştie oricine. A trecut mult şi de-atunci. Simt nevoia să adaug la amintirile mele, puţine despre fotbal, unele noi. Sper. Meciul de luni, amicalul dintre România și Suedia, a adus mult râvnita revanșă la care visam de 24 de ani. Miza a fost una mai degrabă psihologică, ceea ce e important pentru că fotbalul nu e doar despre goluri, tehnică și antrenamente. Fotbalul e despre oameni și pasiune. Mă gândesc că victoria asta a stârnit ceva și deschide drumul unei noi generații de fotbaliști. Suedia ne-a oprit atunci, în Statele Unite. Poate că tot Suedia ne poate porni.