Lucian AVRAMESCU

La o lansare de cărți în Ploiești, zic cărți pentru că s-au nimerit trei, publicistica mea din anii Băsescu, apărută în A.M. Press, Prahova, Monitorul de Suceava, Jurnalul Național, un ziar american de limbă română și altul israelian, alte foi naționale sau internaționale unde am scris, de obicei când mi s-a cerut, s-a petrecut ceea ce se petrece îndeobște. Unii te laudă, alții te supraelogiază, două foste iubite îți aduc micșunele, câțiva te privesc chiorâș.

Așa s-a întâmplat și la Brăila, unde m-a cărat Daniela Bartoș, doctoriță de la Urgență, pe care am țăndărit-o cât a fost ministru al Sănătății și am iubit-o apoi ca medic, devenind prieteni. Pe lângă tine trec, indiferenți la „evenimentul” cultural, tipi cu care ai împărțit viața de licean la internatul din Vălenii de Munte.

Între cei care s-au nimerit să mă analizeze cu argumente, cunoscându-mă de o viață, cum ar fi Mircea Cosma (mai marele Consiliului Județean), sau Dumitru Cârstea, patron de jurnal, confrate de plaivas, s-a brodit să fie și un creator pe care nu-l cunosc. Mi l-a prezentat, sau i-am fost prezentat în învălmășeala aia de vorbe și autografe, cineva. Poate frate-meu, Marian Avramescu, singurul grafician din România care a luat medalia de aur la olimpiada din Beijing pentru caricatură. El are, ca și nepotul nostru Alexandru Tomescu, violonistul cu Stradivarius, cele mai multe premii internaționale pentru caricatură și portret caricatural, așa cum muzicianul are pentru modul magistral în care interpretează Paganini.

Oricum, de la acea întâlnire, care m-a învrednicit cu o diplomă scriitoricească de excelență - curajos gestul de a medalia un scriitor care descoperă zilnic că Băsescu este calamitatea poporului român - m-am ales cu o carte de excepție. Ea se cheamă „Antidot pentru tristețe” și cuprinde epigrame gândite și desenate de Constantin Tudorache. Nu-l știu pe autor și nu-mi amintesc, în înghesuială, cine mi-a dat cartea lui. Poate chiar el, fiindcă are o generoasă dedicație pentru mine. Analizând eu acasă pozele, diplomele date de președintele de județ, cotrobăind prin întâmplările acelei zile consumate în Ploiești, municipiu al cărui cetățean de onoare cică așfi, nu-l descopăr pe autorul formidabilelor catrene. Mă gândesc să-l sun pe Cosma, dar, vălătucit în campania electorală, presupun că nu răspunde. Dacă-l sun pe Mitică Cârstea, care răspunde și la trei noaptea, ca și mine, mă gândesc că nu se brodește. Las deci nedumeririi numele unui formidabil epigramist.

Există riscul să fie o celebritate pe care o știu toți, mai puțin eu. Nu-i prima oară când mă fac de rușine arătându-mă orb la portretul căpitanului echipei naționale de fotbal sau al echipei mondiale de idei. E din Suceava? E din Toronto? E vecin de fermă cu Bill Clinton? Numele, oriunde ar locui, îl indică român.

Citind cartea „Antidot pentru tristețe - epigrame, desene și catrene”, iscălită de  Constantin Tudorache și tipărită de Editura Pro Transilvania, am trăit o încântare. Am plecat să lansez cărțile mele și m-am întors obsedat de epigramele lui.

Autorul se joacă inteligent cu blazarea din noi, înțepând-o (uită-te unde îți așterni popoul fiindcă ar putea fi acolo o pioneză!) și mă obligă să privesc îndărăt spre Păstorel Teodoreanu, pe care epigramistul îl întrece nu o dată. Știu ce zic!