Tiberiu AVRAM

Am avut posibilitatea, săptămâna trecută, să stau de vorbă pe îndelete cu câţiva olimpici suceveni. S-a întâmplat la o acţiune de excepţie, organizată de Inspectoratul Şcolar Judeţean Suceava. 136 de olimpicii suceveni au fost invitaţi la o manifestare de gală, la Conacul Domnesc. Câte şapte-opt olimpici au fost aşezaţi la fiecare masă, alături de două sau trei persoane publice din Suceava (politicieni, oameni de afaceri de succes, doctori, oameni de cultură, ziarişti etc.).
Aproape trei ore, toţi cei prezenţi au ascultat muzică clasică (interpretată de membri ai Filarmonicii „Moldova”, Operei Naţionale Române şi studenţi ai Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi), au servit masa şi au stat de vorbă. Pentru elevi a fost o surpriză plăcută.
Până acum, primeau medalii pentru performanţele lor într-o sală, unde erau strigaţi ca la catalog. Acum, a fost altfel. Mai festiv, mai oficial şi, paradoxal, mai amical. Mai amical, pentru că persoanele publice invitate au fost rugate de conducerea IŞJ să poarte discuţii cu olimpicii, să-i antreneze în conversaţii libere şi degajate. Ideea era ca elevii să-i întrebe pe aceştia despre activitatea lor, despre cum au ajuns unde au ajuns, chestii de genul acesta.
Eu am fost repartizat la o masă cu opt olimpici, toţi de la Colegiul de Artă. Au avut emoţii la început, nu se aşteptau la o asemenea manifestare. Pentru a sparge gheaţa, am adresat şi eu una din întrebările acelea tâmpite, de genul „ce vrei să (te) faci când creşti mare?”. Mă rog, nu a fost formulată chiar aşa, a fost puţin mai sofisticată exprimarea, dar cam asta era ideea. Răspunsul nu a fost „când cresc mare vreau să mă fac emigrant”, deşi acesta era mesajul. Tot mai sofisticat, elevii mi-au spus că vor să plece din ţară. Că aici nu prea au nici o şansă.
Dacă nu aţi reţinut, sau dacă nu aţi fost prea atenţi la rândurile de la început, mă văd nevoit să repet: eram la masă cu nişte olimpici. Adică, elevi premiaţi la concursurile naţionale. Elevi care au obţinut locul I, II, III sau menţiune. Adică, cei mai buni dintre cei mai buni. Să reformulez: cei mai buni dintre cei mai buni din ţară. Iar ei, cei mai buni din ţară, îmi spuneau că nu au nici o şansă aici, în patria lor.
Mi-au argumentat fiecare cuvânt, mi-au explicat fără putinţă de tăgadă de ce vor să plece. Prost plătiţi, extrem de greu să te afirmi cinstit etc. Evident că le-am replicat şi eu cu chestii de genul că ei sunt speranţa acestei ţări, că ei pot schimba toate relele din ţara asta, ei ne pot face mai buni etc.
Numai că spusele mele păreau mai degrabă rugăminţi disperate adresate lor, generaţiei din care fac ei parte, şi nu argumente indubitabile pentru a rămâne în ţară. De fapt, ce argumente puteam să le aduc? Să le spun că în societatea noastră sunt promovate valorile? Să le spun că în ţara noastră se ajunge în funcţii de conducere pe baza competenţei şi a valorii? Să le spun că pe aceste meleaguri nu e loc de nepotism şi servilism? Nu am putut să le spun aşa ceva. Ar fi însemnat să-i mint sau să le pun la îndoială inteligenţa. Am bătut apa în piuă, despre ce ar putea să facă ei, le-am spus că, dacă vor cu adevărat, pot să se afirme şi aici, pot să schimbe mentalitatea acestei naţii. Mă îndoiesc că am fost convingător. Nici nu prea avem cum, cu atât mai mult cu cât eu ştiu mult mai multe lucruri, nescrise, despre mersul lucrurilor în această ţară.
Am plecat uşor abătut de la întâlnirea cu olimpicii suceveni. Vedeam cu ochii minţii rânduri de tineri, proaspăt absolvenţi de facultate (facultate serioasă şi făcută pe bune), foşti olimpici, încolonaţi la graniţă în drumul lor spre o viaţă mai bună. Şi mai demnă.
Mă simţeam neputincios în faţa acestor tineri. Nu aveam şi nu am argumente pentru a-i convinge să rămână. Dvs. aveţi? Dacă da, tare vă rog să mi le spuneţi şi mie.