Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Alfred Nobel a fost un om de toată isprava. Prin asta să nu înţelegeţi că a fost un binefăcător al omenirii din naştere. Ar fi fost greu: tatăl lui a inventat un strămoş al torpilei, iar Alfred şi un frate de al său au făcut parte din pionierii exploatării ţiţeiului din Caucaz, pe care îl aduceau printr-o ţeavă de lemn în portul Batumi de la Marea Neagră. Încercând să reabiliteze averea familiei după un faliment, tânărul Alfred a experimentat din greu substanţe periculoase: o explozie de nitroglicerină i-a ucis un frate mai mic şi mai mulţi muncitori. Una peste alta, creatorul premiului Nobel pentru pace înţelegea pacea aşa cum e: un obiectiv greu de atins, mereu în mişcare, nu un monument în bronz gata turnat, în faţa căruia cântă o fanfară şi se fac fotografii.
Tocmai pentru că Nobel a fost o figură de asemenea complexitate, atribuirile premiului Nobel din ultimii ani au fost extrem de dezamăgitoare. Mai întâi, Jimmy Carter, care, ca preşedinte al Americii, se poate mândri cu faimosul atac ratat pentru recuperarea ostaticilor din Iran. După ce democraţii au renunţat la el, a devenit un fel de globe-trotter (mult plimbat, puţin rezolvat) şi, într-o bună zi, fără să fie nimănui clar pentru ce, a luat premiul Nobel pentru pace. Dacă supravieţuieşti propriilor tale prostii suficient de mult ca să ţii ani de zile discursuri la cină, probabil că totul devine posibil.
Carter a fost succedat în această onoare de unul care nici măcar nu a reuşit să ajungă preşedinte – e vorba de Al Gore, care era alintat la Harvard, un fief democrat, cu epitetul de cel mai prost lider democrat din secolul XX. Asta nu l-a împiedicat să facă un film supertezist despre schimbarea de climat, în loc să lase pe alţii mai pricepuţi, şi să construiască industria de propagandă în jurul acestui subiect, care a devenit o problemă în sine, afectând dramatic priorităţile bugetare în multe ţări ale lumii. Acest efort i-a adus şi lui premiul Nobel pentru pace, deşi bineîneţeles că nu i-a reuşit oprirea schimbării de climat mai mult decât i-a reuşit lui Jimmy Carter destinderea cu ruşii sau pacea durabilă din Orientul Mijlociu.
Ultimul venit în serie e un om foarte onorabil, cu care am avut ocazia să stau la masă – fostul preşedinte finlandez Marti Ahtisaari, care a prezidat comisia care trebuia să ofere o soluţie problemei Kosovo. Planul său de independenţă treptată şi condiţională a picat, sabotat de toate părţile, şi aşa Kosovo, în loc să o ia încet şi sub supravegherea Consiliului de Securitate, a ajuns să îşi declare independenţa brusc şi unilateral, creând o mare încurcătură. Nu e vina lui Ahtisaari, dar nici un mare succes nu putem spune că a fost. El însuşi a declarat că succesul vieţii lui a fost separarea negociată a Namibiei de Africa de Sud. Dacă te uiţi însă cum au evoluat aceste două ţări de atunci încoace, iarăşi nu mi se pare că avem ce sărbători. Africa de Sud a devenit o democraţie, cu de trei ori mai puţini oameni care trăiesc sub pragul sărăciei de un dolar pe zi decât în Namibia.
Desigur, diplomaţii scandinavi în general merită toate premiile. Rar am văzut oameni mai dezinteresaţi, mai generoşi şi mai activi decât ei: am şi eu o listă, cu Carl Bildt, actualul prim-ministru suedez, în frunte. Dar dincolo de recunoaşterea asta generală, mi se pare că abordarea e de o mare ambiguitate prin comparaţie cu vremurile când personalităţi
de statura lui Albert Schweizer luau premiul Nobel. Doi disidenţi chinezi erau printre candidaţii acestui an, oameni care riscă într-o singură zi mai mult decât au riscat Carter, Gore şi Ahtisaari toată viaţa. A fost destul ca guvernul chinez să trimită un bileţel şi au căzut din schemă. Dacă e să dăm premiul acesta doar acelora la care nu se opune nimeni, toţi oamenii care fac cu adevărat ceva, nu doar încearcă, vor fi eliminaţi, iar la toţi cei care au câştigat se va pune inevitabil întrebarea dacă într-adevăr au meritat premiul.
(13 oct 2008, 13:41:14