Ion CRISTOIU

Un Raport al Institutului de Politici Publice (de orientare făţiş cotrocenistă) despre activitatea parlamentarilor, a dat presei de o anume culoare pretextul de a se năpusti din nou asupra Parlamentului.

Fătuce sărăcuţ mobilate la domiciliu, dar şi la inteligenţă, ziariştii famelici, în eternă căutare de stăpâni generoşi la pungă, inşi pe cât de otova, pe atât de fuduli, au înscenat un nou proces mediatic al principalei instituţii a democraţiei postcomuniste.

Campania nu m-a surprins.

Din cel puţin două motive:

1) Se înscrie în sprijinirea mediatică a bătăliei preşedintelui cu Parlamentul, tipică în istorie tuturor personajelor cu ambiţii autoritariste.

2) Dă jurnaliştilor posibilitatea de a trece drept curajoşi fără a risca nimic.

Spre deosebire de Preşedinţie, Guvern, Poliţie şi Administraţia de bloc, Parlamentul poate fi criticat în deplină desfătare. Nu ţi se va întâmpla nimic, deoarece fiind vorba de o instituţie cu sute de membri, câtă vreme te referi la ea în general, nu tresare nimeni furios, gata să-ţi răspundă.

Mult mai important, jumulirea Parlamentului nu e o noutate post-decembristă. S-a mai petrecut şi între cele două războaie mondiale.

În volumul VI (1925-1926) din opera lui Ion Vinea, dau peste tableta şedinţa de luni a Camerei.

Citesc primele rânduri:

„Poate vibraţiile invizibile ale cupolei, încinse, în zinc, de peste aşezământul Adunării, ori poate numai întrecerile guturale din şedinţa de ieri au lipsit de orice vlagă sfatul deputaţilor în după-amiaza somnolentă de iunie.

E zăduf. Alesul naţiunii se simte mai bine la bufet decât în dezbateri. Grija sa de căpetenie e să-şi improvizeze mai degrabă un evantai decât un discurs şi să-şi zvânte chelia sau ceafa cu o batistă. Din această mulţime toropită, pornesc totuşi strigăte, interjecţii, articulaţii neîntrerupte, o rumoare asurzitoare dar inexpresivă, asemenea behăitului intermitent al unei turme în trecere”.

Nu e propriu-zis un editorial. E mai degrabă o cronică parlamentară. Publicat în Adevărul din 30 iunie 1926, textul confirmă axioma lui Nimic nou sub soare. Cu aproape un deceniu în urmă, în democraţia interbelică, realitatea parlamentară era ca şi cea de azi. Aşezată pe chiul, lehamite şi behăit de turmă.

Nu diferă nici poziţia jurnaliştilor fată de această realitate. Ca şi acum, e o poziţie critică.

Şi cu toate acestea, în materie de presă e o deosebire. Mare cât un hău.

Deosebirea dintre mediocritate şi talent.

Despre lâncezeala din Parlamentul scriu şi imberbii de azi. Dar ce forţă de impact are, prin comparaţie, scrisul gazetarului Vinea!

Între cele două momente de denunţare a Parlamentului există, totuşi, o notă comună:

Ziariştii interbelici nu ştiau că va veni o vreme când locul Parlamentului îl va lua Marea Adunare Naţională.

Şi nici ziariştii de azi nu ştiu că s-ar putea să vină o vreme când locul Parlamentului să-l ia un fel de MAN.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Despre critica Parlamentului.

Comentarii