Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
S-a spus şi s-a scris în aceste zile că iarna, ivită brusc pe meleagurile româneşti în varianta sa tradiţională – zăpadă, viscol, frig – a fost pentru autorităţi un test.
Nimeni n-a observat însă că ea a fost un test şi pentru presă, pentru cea audiovizuală, îndeosebi.
Despre autorităţi s-a spus şi s-a scris că au căzut cu brio la testul Meteorologiei.
Au fost suficiente câteva zile de zăpadă mai acătării pentru ca traficul să se dea peste cap, o parte din şcoli să nu înceapă, trotuarele bucureştene să devină poteci, iar carosabilul, patinoar.
La douăzeci de ani de la Revoluţie, deşi avem primari aleşi prin vot direct şi universal, funcţionari publici bucurându-se de un statut de independenţă, firme privatizate de deszăpezire şi companii străine de gaz şi electricitate, maşinăria supravieţuirii s-a gripat.
Presa a trecut însă acest test?
După opinia noastră, nu.
La douăzeci de ani de la Revoluţie, deşi avem numeroase televiziuni generaliste, trei televiziuni de ştiri (Spania are doar una!), trusturi de presă, înglobând posturi TV, posturi de radio şi ziare, jurnalişti ce se pretind a aparţine unei generaţii crescute şi formate în democraţie, în abordarea iernii şi a prestaţiei autorităţilor s-au repetat şi în aceste zile două slăbiciuni postdecembriste ale gazetăriei noastre:
1) Dramatizarea fleacului.
2) Populismul ieftin.
Dramatizarea fleacului şi-a regăsit expresia într-un clişeu sesizat de un mai tânăr confrate de la un ziar central: coşmar. Fătuce prost plătite şi prost pregătite de pe la televiziuni s-au întrecut în a înfăţişa o iarnă normală drept un coşmar.
Tot ceea ce în zona noastră geografică e normal din punct de vedere climateric în ianuarie a fost înfăţişat drept fapt catastrofal: de la vânt până la troiene.
O isterie artificială, pe care am întâlnit-o de zeci de ori până acum după decembrie 1989 ori de câte ori a plouat mai serios, a fost cât de cât cald, solul a rămas fără un anume procentaj de apă, a bătut vântul sau au căzut frunzele.
Cea de a doua slăbiciune – populismul ieftin – s-a manifestat prin întrebarea cu pronunţat iz acuzator: unde sunt primarii, miniştrii, premierul şi preşedintele?
Cotracararea unui fenomen meteorologic de către autorităţi se întemeiază pe existenţa unei maşinării a instituţiilor.
Misiunea Primarului General al Capitalei, a miniştrilor, a premierului nu e să fie în stradă şi să dea din gură electoral, ci în birouri, de unde să coordoneze acţiunile în ansamblu. Cu toate acestea, ziarele şi televiziunile au făcut un cap de ţară din faptul că Adriean Videanu era în concediu şi nu la telefon pentru a răspunde întrebărilor de tip interogatoriu din studiouri.
O astfel de prestaţie nu dă curs doar unui populism ieftin.
Credem că îşi spune cuvântul şi acum, la 20 de ani de la prăbuşirea comunismului, mentalitatea bolşevică potrivit căreia activistul de partid şi nu instituţia trebuie să rezolve totul.
În comunism, secretarul de partid răspundea direct de tot ce se întâmpla în întreprindere sau în localitate, de la ştersul pe picioare înainte de a intra într-un birou până la operaţiunile de deszăpezire.
În consecinţă, un activist era cu atât mai bine apreciat cu cât era prezent peste tot, de dimineaţă până seara, pe post de vătaf.
Responsabilitatea conducătorilor în democraţie ţine exclusiv de organizarea instituţiilor.
Dacă vrem să contribuim prin presă la europenizarea României trebuie să dibuim şi să denunţăm responsabilităţile precise ale instituţiilor.
Şi să-i criticăm pe politicieni, pentru că n-au organizat instituţiile în aşa fel încât să funcţioneze şi fără ei.
