Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Zice-se că, demult, un incendiu a izbucnit în jungla amazoniană... Totul de la țigara unui om...
Flăcările s-au extins cu repeziciune – fiind sezonul uscat - și totul părea să fie mistuit...
Cele mai multe animale au fugit din calea pârjolului, dar destule au rămas încercuite de dogoare, plângându-și soarta...
Dintre toate însă, ce să vezi?... Un colibri mic a prins să zboare între marele fluviu și focuri... Căra de zor apă-n ciocul minuscul, aruncând-o peste limbile roșii. O dată, de două ori, de trei ori,... de sute de ori, fără ezitări, neobosit...
Atunci, de sub frunza unui bananier pârjolit, tatuul - eternul fricos cu urechi precum pâlniile, gata să se retragă-n carapace la cel mai mic zgomot - sări cu gura disprețuitor:
”Ce faci, măi colibri?... Tu nu te vezi?... Ești nebun?... Tu, cu ciocul tău cât un pai, crezi că poți stinge monstruosul foc?”...
Glasul tatuului a răsunat cu ecou, urmat de tăcere...
Micuțul colibri și-a descărcat povara de apă asupra vipiei și, cu ciocul liber, a spus doar atât: ”Eu îmi fac partea mea”.
Am scris povestea asta pentru unii dintre cititorii rubricii acesteia și dintre vizitatorii paginii mele de feisbucluc, oameni care, înfrânți din start - direct în pagină, pe mesagerie, telefonic sau direct - după un articol, postare sau acțiune concretă, îmi spun: ”N-are rost... Numai dumneavoastră ce-o să rezolvați?!... Dacă-ar fi mai mulți, ar fi altceva...”
Ei neostenindu-se măcar la a redistribui electronic opiniile și argumentele cu care, în fapt – dar superficial! - rezonează.
Educația - și cea ”pro natura” - și, în general, bunul curent de opinie așa se cresc într-un ținut: om cu om și om de la om.
E nevoie de crez, insistență și răbdare; de iubire adică... Putem deveni fiecare parte a acestei ștafete.
E precum la sădirea unui pom: unii îl plantează, alții îl udă, îl cresc, și alții – copiii copiilor noștri – vor culege roadele.
Așadar, e de lucru...
Colibrii își așteaptă tovarășii...
