Rainer Maria Rilke, „Ingerul păzitor”, Editura Humanitas, 2007

Marea poezie germană în straie de gală

Chiar dacă sărbătorile hibernale au trecut deja, merită să vă faceţi, în prelungirea lor, un cadou de suflet: o alegere ideală ar putea fi Îngerul păzitor, antologia de poeme ale lui Rainer Maria Rilke, alese şi traduse de Ioana Pârvulescu la Editura „Humanitas”. Cele 30 de titluri, plus câteva dintre variantele pe care traducătoarea a crezut de cuviinţă să le păstreze într-o „Addenda”, ni-l prezintă pe unul dintre marii poeţi moderni de limbă germană în versiunea unei scriitoare de gust, critic literar şi germanist, tălmăcitoare a lui Angelus Silezius şi a Călătorului său Heruvimic. Un concentrat, o esenţă de Rilke – am putea spune. Sunetul melancolic şi clar, de o transparenţă cristalină al versurilor acestui mereu proaspăt liric austriac de obârşie elveţiană este restituit cu graţie – şi cu fidelitate faţă de „îngerul păzitor” al poeziei sale pure. Lectura poeziei rilkeene ne scoate, fie şi numai pentru o clipă, din vânzoleala cotidiană, redându-ne nouă înşine.

Nu ştiu dacă poetul Mircea Cărtărescu avea dreptate cînd afirma – cu ocazia lansării volumului - că „Niciodată poemele lui Rilke nu au sunat mai bine în româneşte”, dar ştiu că merită să ascultaţi, cu prisosinţă, „sunetul” lor de excepţie. Nu vă refuzaţi această plăcere… sărbătorească! Cu poezie bună frigil şi mizeriile iernii devin suportabile

Paul Cernat

 

Martin Page, „O perfectă zi perfectă”, Editura „Humanitas”, 2007

O soluţie - moartea fără de moarte ! 

„O perfectă zi perfectă” descrie răul paroxistic de a trăi în societate, prescriind totodată soluţia salvatoare: sinuciderea. Eroul cărţii procedează în consecinţă şi se anihilează (adaptează), aşadar, demonstrativ, de fiecare dată când ajunge în pragul unei situaţii critice: înainte de a-şi întâlni dimineaţa colegii de birou, la etajul unei mari multinaţionale, în pragul sălii de şedinţe sau în pauza de cafea, care se desfăşoară ca în celebra „Caméra Café” de pe M6. Tehnicile sînt diverse şi descrise cu delicii maniacale: se spânzură, se împuşcă, se otrăveşte, detonează o bombă artizanală sau pur şi simplu se aruncă de la etaj. Într-adevăr, cum ai putea rezista altfel în această tiranie a conformismului şi a falsităţii? În prima lui carte, („M-am hotărât să devin prost”) Martin Page sugera alcoolismul, acum nu mai vede altă soluţie decât anestezia şi mortificarea sinelui „autentic”, în favoarea dublului contrafăcut. Fiinţa cea „adevărată” îşi mai găseşte clipe de fericire doar în reveria fantastică, populată de o exuberantă bandă de cântăreţi mexicani. Martin Page nu face totuşi o tragedie din asta, e în definitiv doar un exerciţiu de stil într-o epocă în care a critica societatea e o formă rentabilă de a-ţi investi umorul şi talentul literar.

Horaţiu Pepine

 

Charles Dickens, „Viaţa Domnului nostru scrisă de Charles Dickens special pentru copiii lui”, Editura Humanitas, 2007

Viaţa lui Isus pentru copii

Dickens nu a scris această carte ca să fie publicată, ci pur şi simplu pentru uz familial. Sună ciudat, astăzi, când familia este discreditată şi când a petrece Crăciunul sau Paştele în familie sugerează o formă de nereuşită socială. Familia, chiar şi atunci când pare robustă, este atât de sărăcită spiritual, încât nici nu  trăieşte vechile sărbători cu convingere, dar nici nu le respinge cu totul. În intimitatea ei a pătruns discursul invadator al televiziunii şi a rupt vechile legături de sfială, teamă şi încredere care îi legau pe copii de părinţii lor. Dickens scria aşadar la mijlocul secolului al XIX-lea pentru copiii lui cu toată seriozitatea şi fără făţărnicia „literaturii pentru copii”, încredinţat că învăţăturile sale sînt o parte importantă a educaţiei private, primite în sânul familiei. Descendenţii lui nici nu s-au încumetat, de aceea, să publice textul, decât abia la a treia generaţie, aşa cum se întâmplă cu scrisorile intime. Nu este însă o întâmplare că Dickens s-a apucat să repovestească viaţa Mântuitorului, întrucât există în toată opera lui, în ciuda suferinţelor relatate, o remarcabilă imaginaţie a binelui şi paradisiacului. Cum spunea la un moment dat N. Steinhardt în „Jurnalul Fericirii”: „Totul nu-i decât veselie, căldură şi voie bună. E ca în Colindul de Crăciun al lui Dickens de fermecător şi de blând.

Horaţiu Pepine

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Bibliofagia.

Comentarii