Mircea Radu IACOBAN

Cum nu-s destule rafalele de alegeri ce bulversează spațiul mioritic în anno domini 2024, ne-am mai pricopsit cu una, făr-de cine știe ce răsunet în vălmășagul electoralelor românești, dar capabilă să agite spiritele în lumea literelor: scriitorii își vor alege președintele pentru restul de mandat rămas după decesul lui Nicolae Manolescu. Democratic, trei confrați și-au prezentat candidaturile și programele de manageriat. Băcăuanul Doru Ciucescu are un CV destul de ciudat: actor mânuitor de păpuși la Teatrul „Licurici” din localitate, absolvent al Facultății de metalurgie la Politehnica bucureșteană, consultant însărcinat cu acordarea asistenței didactice învățământului superior din Oran și Casablanca, călător, după cum se prezintă, pe șapte (?) continente, profesor de inginerie industrială la Universitatea din Bacău și  autor al mai multor opuri de specialitate în respectivul domeniu. Doru Ciucescu a găsit răgazul să scrie și, evident, să publice, vreo 30 de cărți, unele putând fi categorisite pe bună dreptate ca aparținând teritoriului literaturii.

A doua pretendentă, Simona Vasilache, este mai „de-a casei”; lucrează în redacția „României literare”, a publicat două cărți prezentate de librari ca atestând „fascinație pentru secretele mărunte și discret hedonism, dincolo de elitismul simbolurilor, de la cancelarie la berărie, între bine și rău, un univers cutreierat de mari siluete solitare care invită la o degustare a deliciilor conviviale” („Dicționarul mărunțișurilor!”). Are un doctorat în filologie, studii în domeniul medicinii și o carieră universitară în științe economice. Cei doi vin cu proiecte consistente și demne de interes (deși nu o dată marcate de un idealism optativ), dar nu par a-și face iluzii privind accederea în fotoliul prezidențial.

Doru Ciucescu: „sunt conștient că este foarte puțin probabil să fiu ales în onoranta funcție de Președinte al Uniunii Scriitorilor din România, dar mi-ar plăcea să cred că acest proiect să rămână ca o tentativă de a atrage atenția la nivel național asupra unor propuneri, nu multe, de îmbunătățire a situației scriitorilor.” Cam asta pare a fi pricina adevărată care-i mână în luptă pe cei doi competitori – mobil, de altfel,  întrutotul respectabil, la care s-ar cuveni adăugată și o tentativă de evadare din pluton în căutarea notorietății.

Al treilea pe listă, actualul prim-vicepreședinte Varujan Vosganian, are și o operă chiar respectabilă, și experiență managerială, și, în general, un statut în lumea literelor apt să-l recomande autoritar. Practic, n-are contracandidați – ceea ce vădește o reală indiferență a breslei, evident prea puțin dispusă să se mai implice în onoranta competiție, taman acum când nu mai pot fi nici barem bănuite ingerințe exterioare precum cele dinainte de 1989 menite, atunci, să încline hotărâtor balanța în direcția dorită de „foruri”. Ceea ce, în paranteză fie spus, mai ales în ultimul deceniu al „epocii de aur”, nu prea le reușea decidenților politici obișnuiți la ascultare și supunere, fiindcă Uniunea Scriitorilor rămăsese o ultimă redută ce încerca să-și apere independența în decizii și să impună realitatea votului breslei – câteodată izbutea. O explicație ceva mai lumească ar fi aceea că Uniunea Scriitorilor nu mai are acel confort financiar de altădată, Președintele fiind nevoit acum să se străduiască mai degrabă pentru obținerea de fonduri aleatorii decât să dispună cu larghețe de împărțirea lor, să țină discursuri festive și să împartă onoruri, împrumuturi fatal nerambursabile, călătorii în străinătate ș.m.a. Ar mai fi de discutat pe tema reprezentativității: mai poate fi respectată cutuma potrivit căreia Președintele este obligatoriu să fie marele, sau unul dintre cei mai respectați scriitori ai momentului? Ar fi, probabil, ideal, numai că performanța la masa de scris nu rodește numaidecât și în plan managerial. A fost destul de tristă experiența din primul an de după 1989, când, cu cele mai bune intenții, și nu odată cu țintă reparatorie, au fost instalați în posturi de conducere culturale și persoane demne de toată stima literară, dar complet lipsite de capacitate managerială. Vosganian pare a fi fericita excepție: între altele, să nu uităm că a fost ministru al Economiei și are un doctorat în studii economice. Sigur, cu atât mai bine cu cât înalta funcție este însoțită de remarcabilă performanță literară și prestigiu personal. Uniunea Scriitorilor i-a avut la cârmă pe Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Tudor Arghezi, adevărat, alte vremuri, prevala prestigiul scriitoricesc, acum se cer și reale calități manageriale, pe care le are doar unul dintre cei trei – Varujan. Așa că, de astă dată, alegerile scriitoricești par mai degrabă formale și-atât. Poate-i de bine. Rămâne de văzut.