Mircea Radu IACOBAN

Zilele trecute am avut plăcerea să ascult la Radio România Cultural, în emisiunea „Teatrul Național Radiofonic” și sub sigla „mari spectacole”, o piesă de-a mea ce-o credeam uitată – „Noaptea” – cu atât mai mult cu cât, la data înregistrării, dădeau viață textului mari actori precum George Constantin, Virgil Ogășanu, Florin Zamfirescu, Mircea Albulescu, Mihai Mereuță, Ruxandra Sireteanu, Ștefan Mihăilescu Brăila ș.m.a. După care, inexplicabil, în loc să visez frumos, toată noaptea am avut coșmaruri: m-au copleșit amintirile și mi-am reamintit avatarurile teatrului românesc dinainte de ’89, mai ales, că nimeni nu-și poate închipui câte imposibile vămi trebuia să parcurgă un text autohton până a ajunge pe scenă.

L-am visat – pe cine credeți? – pe Caragiale: venise să-mi propună o piesă cu temă asemănătoare pentru scena Naționalului ieșean. „Monşer – mi-a zis – contez pe amiciţia dumitale. Eşti director de Naţional, ţi-am adus o piesă. Iacătă-o” (şi-mi întinde „Convorbiri literare”). „Cu bucurie, coane Iancule, da’ trebuie, întâi de toate, o recomandare de la un cenaclu.” Caragiale s-a crucit: „Cum, bre, şi-n cazul meu?” L-am lămurit că-i lege şi nu-ncape tocmeală: chiar şi comediografi mult mai prestigioşi ai epocii, precum Davidoglu, Baranga, ba chiar și Iacoban, au nevoie de-aşa ţidulă. E hotărârea şefului statului – piesele să fie dezbătute mai întâi în cenacluri de către oamenii muncii.

Cum-necum, conu’ Iancu şi-a pus în mişcare relaţiile (Preotescu la Diaconescu, Sachelărescu la Costică Ionescu...) şi iată-l înarmat cu adeverinţa emisă de Cenaclul Casei de Cultură din Podul Turcului. Urma avizul repertorial al organizaţiei de partid de la Teatrul Naţional, alcătuită mai ales din „oameni ai muncii aflaţi direct în producţie”. Reglementele permiteau primirea a numai 12% intelectuali în partid, aşa că în O.B. combăteau pompierii teatrului, cizmarii, tâmplarii, şoferii, lăcătuşii ş.c.a. Portarul Anghelache a susţinut piesa („avem nevoie de un suflu nou...”) şi s-a ales cu un clondir de mastică din partea autorelui.

La fel de obligatoriu era pasul 3: discutarea textului într-o fabrică sau CAP. A venit şi Caragiale la uzina Nicolina, dar când a dat ochii cu starea clasei muncitoare abia ieşită din schimb, s-a temut de un 1907 industrial şi a dat bir cu fugiţii. Piesa a trecut repede, fiindcă muncitorimea avea alte griji (coada la parizer.) Pasul 4: aprobarea repertoriului în Comitetul judeţean de cultură. Caragiale a înroşit preventiv sârma telefonului, luând membrii Comitetului pe rând: „monşer, ştiu că mă iubeşti...” La Secretariatul Comitetului Judeţean PCR n-a avut curaj să intervină; s-a ales doar cu recomandarea blândă a unui „final mai luminos”. Pasul 5 se petrecea la Bucuresci, taman la Ministerul Culturii (CCES). „Mofturi!” – a ricanat Caragiale. I s-a cerut eliminarea violenţelor de limbaj şi mai decisa conturare a personajului pozitiv, plus (adică, minus) renunţarea la scenele violente: până la final, preopinenţii să se împace. Pasul 6 aduce decizia în tăriile cerului, unde oficia Dumnezeu-Popescu: Secretariatul CC al PCR.

Autorul ofta la Capşa, în aşteptarea hotărârii de sus. Piesa n-a fost respinsă, ci trecută la „rezerve”, fiindcă nu făcea parte dintre „comenzile sociale” (teme: omul nou, metroul, Transfăgărăşanul...). Peste doi ani, la vizionare, onorata Comisie a considerat necesare alte costume, mai puţin sărăcăcioase (personajele veneau din breasla calicior care, la vreme de ciumă și după bejenirea Domniei prin pădurile Dobrovățului, au stăpânit o noapte târgul Ieșilor). S-a cerut alt fond muzical (prea suna apăsător), alte uniforme la gărzi, retuşarea imaginii turmentatului (în fond, o victimă a nedreptăţilor sociale), inversarea scenelor IV cu IX şi VIII cu XIV, precum şi verificarea modului în care actriţa X a ajuns pe scenă la Iaşi, deşi era repartizată la Turda (directorului i-a crescut pulsul și i s-au umezit instantaneu ochelarii).

A venit rândul cenzurii, care a identificat sumedenie de „cârlige” actoriceşti ce pot sugera alte parascovenii şi a cerut o nouă vizionare, când spectacolul va fi cu adevărat curat. La o săptămână după premieră (mare succes!), l-am căutat pe conu’ Iancu, spre a-l invita la spectacolul-dezbatere de la Combinatul de utilaj greu. Nimeni acasă. Un bileţel pe birou: „Nu mai rezist. Emigrez. Trimite-mi la Berlin lista cu noile modificări.” Iac-aşa era pe vremuri, boieri dumneavoastră! Noaptea... minții!