Mircea Radu IACOBAN

Cum am mai scris, nu-s sigur că moartea lui Navalnâi a survenit zilele trecute în urma unei decizii exprese a lui Putin, da-i neîndoielnic că „țarul” poartă întreaga vinovăție pentru uciderea celui mai  autorizat candidat să-i ia locul la Kremlin în cazul ipoteticii deșteptări a Rusiei din letargia politică a ultimelor decenii. Lista celor asasinați de Putin vehiculează insistent 5-6 nume mai „sonore” (Politkovskaia, Litvinenko, Nemțov, Skripal, Berezovski) și nu se prea știe că-s mult mai mulți cei care și-au pierdut viața în asasinate politice comandate și trucate post-mortem prin diagnostice și narative inventate. Într-un grad sau altul, unii doar incomozi, alții de-a dreptul primejdioși, cu  toții contestau putinismul: omul de afaceri Rapaport, critic al războiului din Ucraina, „a căzut” de la fereastra hotelului din Washington,  Maganov, directorul Lukoil, care a denunțat public invazia, tot așa, „a căzut” de la fereastra unui spital, de la fereastră  s-au prăbușit și Vladimir Bidanov, și magnatul Pavel Antonov. De decese mai mult decât ciudate au avut parte și ministrul presei, Mihail Lesin, ziaristul Hlebnikov, politicianul Iușenkov, avocații Markelov, Magnițki, Baburova, ori Estemirova, colaboratoarea Annei Politovskaia. Post-coafarea crimelor prin false legendări are veche tradiție în Rusia și s-ar merita să aflăm barem câte ceva despre uciderea programatică a basarabenilor membri ai „Sfatului Țării”, cei  care la 27 martie 1918 au votat unirea cu România. Câteva secvenţe: preotul Alexandru Baltag răspunde franc la întrebarea anchetatorului (1940): „Sunteţi acuzat că, în 1918, fiind ostil Rusiei Sovietice, aţi votat dezlipirea Basarabiei de Rusia şi unirea ei cu România. Recunoaşteţi acest fapt?” „Da, recunosc.” După luni şi luni de anchetare, preotul Baltag moare în închisoarea din Kazan. Diagnosticul, „inflamaţiune intestinală”, merită reţinut pentru a se vedea câtă imaginaţie au putut proba doctorii puşcăriilor şi lagărelor pentru a acoperi urmele deciziei NKVD-ului ca nici un fost membru al Sfatului Ţării condamnat sau nu la moarte... să rămână în viaţă. Şi Gh. Druţă, cunoscut publicist în epocă, a votat Unirea. Arestat în noiembrie 1940, bolnav de plămâni şi de miocardită, a fost trimis pe jos, în convoi, spre Siberia. Moare pe drum – nimeni nu ştie unde a fost îngropat și cu atât mai puțin cauza morții. Marinarul Vasile Gafencu, fost student la Iaşi, distins cu cele mai înalte ordine naţionale, Coroana României şi Steaua României,  este arestat în noiembrie 1940.  Răspunde simplu şi demn la interogatoriu: „Am spus că sunt pentru, adică pentru unirea Basarabiei cu România.” Își va sfârși zilele „din motive necunoscute” într-un lagăr din Arhanghelsk. Tot numai peste un an moare şi Vladimir Bodescu, în ştiuta închisoare de la Kazan. Diagnosticul: „decedat din cauza diareei”. Alt fost marinar, moşierul Ion Ignatiuc, deputat în Sfatul Ţării, răspunde imprudent de sincer la întrebarea „Ce politică aţi promovat?”: „Politica Guvernului român.” Va muri în puşcărie cu diagnosticul „pelagră”. Preotul Emanoil Catelly, şi el deputat, voia să se refugieze peste Prut în iunie 1940. L-au întors sătenii din drum: „Părinte, eşti dator să rămâi.” Şi a rămas. Este condamnat la moarte prin împuşcare. Sentinţa n-a trebuit dusă la îndeplinire fiindcă, în 1941, acelaşi medic de puşcărie îi semnează actul de deces, afirmând că deţinutul a răposat în urma „bolii miocard decompensat”. „Da, am votat unirea Basarabiei cu România” – nu se sfieşte să recunoască ţăranul... ucrainean Ştefan Botnariuc. Nu apucă să fie condamnat – îşi dă sufletul în închisoare şi, fără stabilirea cauzelor morții, este aruncat în groapa comună (august 1941). Gavriil Buciuşanu, împușcat în 1941, n-a fost un filo-român. Dimpotrivă; între altele, s-a străduit să demonstreze că moldovenii sunt un popor aparte, cu strămoşi sciţi, şi că „limba moldovenească” este deosebită de română. N-a contat. Ca membru al Sfatului Ţării, a fost condamnat la moarte şi împuşcat. Ioachim Archip nu recunoaşte, la anchetă, că ar fi fost membru al Sfatului Ţării, dar actele se pare că pot demonstra contrariul; pentru orice eventualitate, este trimis în Siberia – va fi repede răpus de un „stop  cardiac”. Deputaţii rămaşi în Basarabia au avut, toţi, acelaşi sfârşit: moartea, fie prin glonţ, fie datorită regimului de detenţie „special”; judecaţi, nejudecaţi, au fost ucişi unul după altul. Au scăpat doar refugiaţii peste Prut (avea să-i caute, după 1944, „mâna lungă a revoluţiei” manevrată de NKVD). Un singur membru al Sfatului Ţării a izbutit să dea cu tifla tuturor celor ce-l hăituiau: Ilie Cătărău – probabil, cel mai formidabil aventurier al Balcanilor, pornit dintr-o închisoare românească spre a ajunge... rege într-o insulă din Polinezia! Despre el, cu alt prilej.