Mircea Radu IACOBAN

La întrebarea „unde-i tovarășul Popescu?” foarte adesea primeai răspunsul „pe teren.” Acum, tot mai rar. În anii șaizeci-șaptezeci, „terenul” devenise obsedant, aproape scop în sine: un activist conștiincios și responsabil se cuvenea să se afle cât mai mult și mai des acolo, undeva printre „oamenii muncii” din toate cotloanele țării. Desigur, se mai trăgea și chiulul, spuneai că vei fi „pe teren” și, de fapt, te duceai să dai la carași în cine știe ce baltă, ori să schimbi butelia soacrei, numai că de erai prins cu „dezinformarea”, te aștepta barem un vot de blam cu avertisment. Rămâne de discutat pe marginea includerii „terenului” la asemenea rang de cinste în mecanismul activismului mioritic și a semnificațiilor lui reale, mai ales de-i cercetat din punctul de vedere al utilității și rezultatelor concrete. Și activistul exilat printre țăranii de la Glodenii Gândului (nume real de sat din fosta regiune Iași, există și azi), și cel trimis la Fabrica de Antibiotice, ori la forestierii din codru, altceva mai cu miez n-avea de spus decât că „este loc pentru mai bine!”, trebuie musai revigorată întrecerea socialistă și urmată cu rigoare „linia partidului”. N-avea cum și de ce să-l învețe pe țăran cum se scot cartofii, nici să dea lecții de chimie specialiștilor din laboratoare. Indirect, ceva, totuși, se obținea: instalarea sentimentului că interesează prestația fiecărui „constructor al socialismului”, că există cineva care veghează la mersul lumii în „profil teritorial”, că poate adresa cuiva o plângere, că, odată și odată, va veni călare pe-un cal alb cineva de la partid (altfel, de unde, că visul cu „vin americanii” se sleise mult?) care să le schimbe destinul și să le ogoiască tristețile. Când s-a scumpit kilogramul cărnii de porc cu 32 de bani, Ceaușescu a trimis „pe teren” nu numai activul de partid, ci mai toată funcționărimea, să explice până-n ultimul cătun și cartier cum e cu prețul industralizării cărnii și de ce ar fi o măsură necesară. Acum, sarabanda scumpirilor nimicitoare traversează bezmetic țara de la un capăt la celălalt, nimeni nu se mai ostenește barem să explice (că de justificat logic e greu!), darămite să promită că, odată ajunși la orizontul luminos al capitalismului, pentru fiecare cetățean toate se vor rezolva fericit și temeinic. Din acest punct de vedere, s-ar putea încerca o riscantă comparație Ceușescu-Iohannis. Cu toate defectele și păcatele lui de neiertat, „eroul între eroi” se străduia să „țină aproape” cu poporul, numeroasele lui „vizite de lucru” aducând cu ele nu numai festivisme deșănțate, ci și aflarea nemjlocită a unor realități ascunse, în pofida încercărilor de sulemenire și coafare. Când se întâmpla un eveniment major, fericit ori nefericit, Ceaușescu era imediat acolo. La golf l-am văzut pe Iohannis „în teren”, dar la inundații, surpări de teren, mari incendii, accidente majore de muncă, conflicte grave și atâtea alte tragedii umane rar, dacă nu chiar niciodată. Și nu numai împrejurări dramatice i-ar justifica și reclama prezența, dar și, de ce nu, simple incursiuni care ar prilejui luări de contacte directe și omenești cu românul din Apuseni, din Deltă, din Bărăgan, ori, de ce nu, cu ucrainenii din taberele de refugiați. (Ar interesa o comparație între totalul kilometrilor parcurși de-a lungul a două mandate „în terenul” țării și acela al vizitelor costisitoare prin meleaguri exotice.) Nu de un paternalism desuet cu marcă imperială se simte nevoia, nu de „tătucul Iohannis”, ci de instalarea sentimentului că privilegiatul președinte nu este doar funcționarul numărul 1 al țării. Prezența „în teren” se rezumă, la noi, mai degrabă în împrejurări electorale, când de sus până jos clasa politică își reamintește că România-i și dincolo de Cotroceni, Sibiu și Palatul Parlamentului. Barem pe Elena Udrea am zărit-o în zone calamitate împărțind ciocoiește ciocolată de la geamul mașinii; președintele, închis într-o bula aseptică și insonorizată, comunică cu țara prin declarații și comunicate. Drept pentru care românii nu l-au perceput, mai ales în ultimul mandat, ca fiind aproape de inima și intereselor lor. Și cum o lege a firii spune că „natura se teme de vid”, s-au aflat imediat partide dispuse să investească în contactul direct și productiv cu românul „din teren”. Simion nu ostenește să străbată cu vioiciune țara în lung și-n lat – poate fi una dintre explicațiile avansării constante în sondaje.