Mircea Radu IACOBAN

Îmi scrie un fost radio-gazetar, de mult pensionar. Lucrează la o „istorie sonoră și ilustrată a Radioului”, pe care o vrea însoțită nu numai de imagini, ci și de fragmente din emisiuni păstrate în fonoteca proprie, asamblate într-un montaj pe DVD-ul găzduit de un buzunar al coperții a patra. Ingenioasă idee: nu numai că se evocă episodul cutare, dar îi și vezi și auzi pe protagoniștii călătoriți de cine știe când pe cealaltă lume. Depinde desigur în bună măsură de ineditul fiecărui moment, de „vibrația” comentariului autorului, și nu în ultimul rând, de starea tehnică a mărturiilor păstrate pe sensibila bandă tip C, friabilă și cu viață scurtă. Nu-i rea ideea, de văzut rezultatul. Deocamdată, mă roagă să-i furnizez unele informații despre transmisiile directe: la vremea aceea, erau „cireașa de pe tort” a radioului, care încă se temea ca de foc de cuvântul rostit fără viza cenzurii. Am răscolit prin chintalele de hârţoage adunate în podul casei şi... m-am colbăit până-n fundul sufletului. Dar am avut parte şi de neaşteptate surprize. Poze vechi: iată-mă-s în 1960, adică, acum șase decenii, fotografiat alături de Tudor Arghezi. Aveam 20 de ani şi, cum se scrie în nota publicată de „Gazeta literară” despre Consfătuirea pe țară a tinerilor scriitori, la tribună am „reprezentat regiunea Iaşi.” Întâmplare despre care abia dacă-mi amintesc, vag, câte ceva, iar poza o credeam definitiv pierdută... Câteva imagini îngălbenite şi pătate de muşte înfăţişează un puştan filiform şi cu părul vâlvoi, înfipt în faţa microfoanelor bolfoase de altădată pe stadioanele din Milano, Berlin, Zagreb, Moscova, Eskişehir, Cracovia, Ankara, Zürich... La capitolul inaugurărilor de altădată s-a ivit marea și adevărata surpriză tristă: pretutindeni de unde am transmis înființarea de noi unități industriale, doar ruine, azi bate vântul şi ţipă buha! Am relatat în direct darea în folosinţă a Complexului miner Leşul Ursului. Câţi or mai fi trăind dintre vorbitorii de atunci, nu s-or fi mistuit şi ei în neant precum Combinatul? Au luat cuvântul, poate și cu credință în munca lor, la 24 iunie 1965, Antonesei, directorul I.M. Suceava, Nicolescu, şef de şantier la Frasin, Eremia Giosan, Petru Bezuhanici... Unde-or mai fi? Din vorbăria grandilocventă de atunci („Falnicii noştri munţi au pornit să-şi reverse izvoarele bogate de materii prime...”) se cuvine reţinut esenţialul: după ani şi ani de trudă (cu sacrificii în cel mai deplin înţeles al cuvântului!), după săparea unui tunel de 4 km. pe sub muntele Aluniş, după ridicarea halelor şi dotarea lor la nivelul de sus al tehnicii de atunci, după ridicarea unui oraş de la zero, am rămas cu o încremenită urbe a bătrânilor, alături de un imens morman de ruine, parcă decor al unui film horror. Am transmis în direct festivitatea intrării în funcţiune a Combinatului de fibre artificiale de la Chiscani-Brăila. Se dădeau în funcţiune o fabrică de celuloză, una de celofibră şi celofan, considerate, atunci, printre cele mai moderne din Europa, o fabrică de cartoane duplex-triplex, o fabrică de sulfură de carbon – toate funcţionând cu „Phragmites communis” – banalul stuf al Deltei. Pot citi, din ciorne, detaliile tehnice înfăţişate de (pe unde o mai fi fiind?) inginerul-şef Dumitrescu: „supercordul produs de noi are mare căutare la producerea de anvelope pentru turisme, camioane, tractoare...” Între timp, s-a însutit cererea de supercord... drept pentru care Combinatul a fost desfiinţat – de ce să nu aducem din import? Falnicul Combinat a arătat, până i s-au șters de tot urmele, ca un oraş bombardat. Nu ştiu care au fost raţiunile ce au dus la desfiinţarea industriei brăilene (inclusiv uzinele „Progresul”). Vor fi existând şi temeiuri reale, dar constatarea că din toate obiectivele industriale de la inaugurarea cărora am transmis la Radio București s-a ales praful şi pulberea (nu le mai enumăr aici, sunt de toate 22, în toate colţurile ţării şi toate desfiinţate, dărâmate, nimicite). Repet: toate! Acolo au trudit oameni, s-a investit și entuziasm, s-au înfruntat dificultăți, au crescut copii, s-au împlinit destine. Ceea ce aşează cuvenitul semn de întrebare: românii n-or fi având strop de vocaţie industrială? Ce-i în putinţa altora, pentru noi este imposibil? Ori sarabanda intereselor private a avut consistentă şi vinovată parte de contribuţie? Întrebare la care, probabil, nu vom afla răspunsul niciodată.