Mircea Radu IACOBAN

Prin 2000 mi-a căzut în mână o carte mai ciudată: se intitula „Viața și moartea”, apăruse la Chișinău și era o îndrăzneață cercetare filologică întreprinsă în... cimitire, în căutarea celor mai expresive și originale epitafuri. Auzisem cândva  că autorul colindase și cimitirul ieșean „Eternitatea” cu caietul de însemnări în mână, notând felurite inscripții de pe pietrele funerare... În anul 1997, semnatarul cărții, Petru Lucinschi, avea să fie ales președinte al Republicii Moldova, calitate în care mi-a acordat prilejul unei lungi convorbiri ce avea să apară în cartea mea „Zece ani de foc” (pag. 271).

Aparent bizară și... funerară preocupare pentru un președinte de țară drumeția prin cimitire, numai că demnitarul Lucinschi, care a fost, pe vremea URSS, primul basarabean în funcții înalte de conducere la Chișinău (restul fiind alcătuit totdeauna din ruși, ucraineni și „șantiști” din Transnistria) iese total din tipicul portretelor activiștilor de partid – mai ales al celor de peste Prut, care, de regulă, erau de profesie agronomi sau nici atât. Lucinschi era licențiat în istorie și filologie, avea un doctorat în filosofie și fusese ales în echipa lui Gorbaciov, la Moscova, ca secretar cu propaganda al CC al PCUS, onoare de partid la care nici n-ar fi putut visa vreodată un moldovean.

Iată-l președinte al Moldovei, furnizându-mi o informație despre care la noi nimeni n-a avut habar: prin 1989, a venit la el o delegație din București ce i-a propus să inițieze și să susțină... statalitatea unei Moldove Mari de la Carpați la Nistru! I-a trimis de unde au venit, mustrându-i: „domnilor, vă gândiți la ceea ce vorbiți?” La o întrebare a mea, și anume dacă-i adevărat ce se spune că, la Budapesta, a declarat că Moldova nu se va uni niciodată cu România, a sărit ca ars: e-o invenție, niciodată n-a susținut așa ceva. Din păcate, o altă carte a lui, substanțială și de neignorat, pe care, în sfârșit, am izbutit să mi-o procur („Moldova și moldovenii” – a apărut la Chișinău, nu circulă în România) demonstrează că și-a modificat substanțial crezul. De astă dată argumentat pe zeci și zeci de pagini, într-o demonstrație pe care poți să n-o aprobi până la capăt, dar nici s-o declari nulă și total neavenită. Teza lui: „Există sute și mii de variante de cooperare și conviețuire fără a afectat statutul acesta al nostru de a trăi în case separate” sub umbrela UE. Ceea ce prezicea încă la 1849 Victor Hugo: „Constituția Europei ne va uni pe toți. Va veni o zi când toți, Franța, Rusia, Italia, Germania, Anglia, voi, toate națiunile continentului, fără a vă pierde calitățile voastre distinctive și individualitatea voastră glorioasă, vă veți contopi într-o unitate superioară și veți constitui fraternitatea europeană.”

Este cartea unui intelectual autentic, scrisă într-o română impecabilă, demonstrează o bogată și impecabilă cunoaștere a izvoarelor istorice și a bibliografiei la zi, pe care n-ar fi putut-o scrie niciodată președinți de calibrul Snegur, Voronin, Dodon. Aria cercetării cu uneltele istoricului avizat: ultima provincie romană, întemeierea Țării Moldovei, Alexandru cel Bun și învățăminte pentru conviețuire, nepotul lui Ștefan cel Mare moștenitor al tronului Rusiei, căutarea protectoratului, anul 1812, momentul de cotitură 1917-1918, anul 1940, firea moldovenilor, calități și slăbiciuni, etapa 1990-1991, precum și un capitol la care vom stărui ceva mai îndelung: „moldovenească sau română?”

Lucinschi, cel care a autorizat și organizat Podul de flori de la Prut și a susținut dificile gesturi politice pro-române într-o perioadă de acută agresivitate a moldovenismului primitiv, consideră că rămâne nesoluționată chestiunea stabilirii „limbii de stat”, aflându-se între adevărul istoric („moldovenească”) și adevărul științific („română”). Soluția ar reprezenta-o legiferarea sintagmei „moldovenească, identică cu limba română”. A propus-o fără succes: în Parlament, agrarienii atunci majoritari și-au motivat astfel opoziția: „Noi am vota pentru glotonimul limba română numai în cazul în care România ar fi așezată undeva pe lângă Finlanda (...) Când, odată cu limba, se umblă cu ideea de o singură țară și un singur popor, asta înseamnă unificare absolută.” Și iată cum un adevăr științific... a căzut la vot! (Paradoxal sau nu, cel mai citat autor în cartea „Moldova și moldovenii” este scriitorul-profet Ion Druță, de fapt adept al „limbii moldovenești” și al „Moldovei mari”!)

O corectură ca între... filologi: realitatea definitorie pentru o limbă nu-i numai structura gramaticală, ci, în același rang, și fondul principal lexical. Cel slav, la noi, oricum net minoritar. Lucinschi rămâne un susținător al echilibrului, compromisului, toleranței, conviețuirii, înțelegerii (dacă ai cu cine!), iar ceea ce este cu adevărat câștig pentru eventualul cititor de la noi o reprezintă cantitatea de informație care, de regulă, nu prea circulă, fiindcă, spune Lucinschi, „așa cum există moldovenism primitiv, există, din păcate, și românism agresiv”. Cu totul regretabil în concepția fostului președinte, și în totală contradicție cu propriile sale demonstrații: „a spune azi că moldovenii și românii sunt un singur popor ar fi o greșeală sau o extremă care, pe viitor, ne va duce numai dureri de cap, neînțelegeri și conflicte de tot felul.” Cum ar veni, mai bine să n-o spunem, chiar dacă-i pură realitate!

Grigore Vieru zicea, referindu-se și la Lucinschi: „Acești oameni (...) dincolo de greșelile sau chiar păcatele lor, nu pot fi scoși din istorie”.