Mircea Radu IACOBAN

Mihail Iordache era doar cu trei ani mai în vârstă, însă, în acel moment de cumpănă (intrarea în studenţie) diferenţa conta şi se simţea. Abia începeam să descoperim ce înseamnă seriozitatea în orice demers şcolar (darămite universitar!) - absolviserăm un liceu „scurt", cu o programă analitică încropită şi chiar bizară: Geografia URSS, o literatură română fără Arghezi, Blaga, Goga şi cu doar două poezii ale lui Eminescu, nici acelea în întregime (norocul celor de la Liceul „Ştefan cel Mare" l-a însemnat profesorul Şefănescu, care ne îndemna să citim mai ales pe lângă cele impuse...).

Iordache ajunsese la Universitatea din Iaşi după o anume dură experienţă de viaţă (nu-i locul să detaliez aici) ce-l determina să adere mai greu la viziunea ştrengărească şi, adesea, puştesc-superficială cu care mai toţi colegii de grupă intraserăm în amfiteatre. Era, într-un fel, „bătrânul" grupei. Venea dintr-un spaţiu - Bărăganul - cu deschideri largi şi ne vorbea mereu despre acel farmec propriu câmpiei nesfârşite (pe care, mărturisesc, nu l-am perceput niciodată). De aici poate şi încăpăţânarea lui să privească mereu dincolo şi mai departe, fiindcă, în Bărăgan, fiecare pas mută şi orizontul. Aş spune, dacă n-ar suna pretenţios şi gongoric, orizontul cunoaşterii. Învăţam, după bunul obicei studenţesc, mai cu seamă în sesiunile de examene, când ne străduiam abitir să înşurubăm în memorie sumedenia de amănunte (multe inutile) ignorate peste an.

Iordache se pricepea să împartă şuvoiul instruirii universitare în două: trebuincioase şi prisoselnice, trudind doar asupra celor dintâi. Studenţia noastră a fost destul de amărâtă: eram, cu toţii, săraci de-a binelea şi, probabil, tocmai de aceea s-a închegat o atmosferă caldă, de familie, fără epatări şi vedetisme. (Am rămas mai mult decât amici şi chiar am cutezat să ne întâlnim, în 2002, la 40 de ani de la absolvire. 12 colegi duşi pe cealaltă lume! Printre ei, si Mihail...) Ca să mai ogoim cât de cât sărăcia, în studenţie ne-am învârtit să obţinem câte-o delegaţie de la SRSC pentru a ţine conferinţe la căminele culturale de la ţară. Se decontau biletele de tren clasa a III-a şi primeam apoi - minune! - magnifica diurnă de 18 lei. Bineînţeles că la Căminul Cultural nu venea nimeni, dar comuna mai raporta o „acţiune", şi noi ne adjudecam râvniţii 18 lei.

Nu m-am învrednicit niciodată să citesc până la capăt conferinţa înmânată sub semnătură de Societatea Română pentru Răspândirea Ştiinţei şi Culturii, dar Iordache nu se lăsa până ce nu corecta dezacordurile şi ogoia cât de cât sintaxa suferindă (textele erau traduse din rusă). Sar peste armată, cumplit meşteşug de tâmpenie, de pe urma căruia nu mi-a rămas mai nimic. Cel mult amintirea farselor pe care, împreună cu elevul Arşinel, le coceam bieţilor ofiţeri făcuţi „pe puncte”, ori pasul de front bătut împreună cu elevul Iordache numai pe stângul, la comanda încheietorului de pluton Liviu Rusu, şi el dus pe cealaltă lume...

După absolvire, Mihail a ajuns în oraşul meu, Suceava, unde foarte repede şi-a asumat condiţia de Om al Cetăţii. A contribuit, cumva din afară, dar efectiv, şi la înfiinţarea „Teatrului Municipal”. Vechiul vis sucevean părea a se fi împlinit: prin strădania ieşenilor, a fostului preşedinte de la Cultură, Toma, mult şi hotărâtor implicat, şi cu sprijinul total al prim-secretarului Traian Gârba, s-a clădit Teatrul, s-a adus o promoţie întreagă de la IATC Bucureşti, s-au găsit apartamente pentru actori şi, repede, s-a ridicat cortina. Teatrul a funcţionat vreme de cinci ani – adică, până la Revoluţie.

Din nefericire, cel dintâi act decis de Comitetul Revoluţionar al Teatrului Naţional din Iaşi (din care, desigur, directorul nu făcea parte) a fost acela de desfiinţare a Secţiei Suceava şi de aducere a tinerilor actori la Iaşi. Era momentul cât se poate de prielnic pentru preluarea totală a Teatrului de către organele judeţene – din păcate, în vălmăşagul acelor zile fierbinţi, nu s-a întâmplat...Ca slujitor al scrisului, Iordache s-a afirmat bazându-se, aşa cum se cuvine, pe adevăratele sale unelte. Adică, scriind. Echilibrat, serios, cu înţelegere şi nu cu îngăduinţă,cu credinţă în steaua culturală a urbei. Fiinţează prejudecata potrivit căreia poţi fi critic luat în seamă doar dacă-ţi utilizezi instrumentarul la disecarea, eventual contestatară, a operei marilor scriitori. Iordache nu şi-a dorit să intre numaidecât astfel în rândul criticilor la modă. Şi-a propus doar să fie exact, echilibrat, onest şi adevărat. Ceea ce a şi izbutit.

P.S.

Următoarele tablete aş vrea să le transmit din India – desigur, dacă tehnic va fi cu putinţă (în ţara cu peste un miliard de locuitori WhatsApp-ul nu funcţionează, iar Google e cu ciubote roşii). De n-o fi posibil, urmează a fi publicată la întoarcere. Pentru orice eventualitate, las redacţiei câteva fragmente din viitoarea carte „I-am zărit printre cuvinte”; prima tabletă, sub titulatura „Cei care au fost”, fiind cea de astăzi.