Mircea Radu IACOBAN

Dacă n-ai trăit deliciile „epocii de aur”, greu poţi desluşi sumedenia de particularităţi, mobiluri, piedici, apăsări, şi chiar necesitatea falsei semnalizării la stânga pentru a cuteza cel mai mic pas în cealaltă direcţie! Cultura română era condusă după cu totul alte criterii, din păcate rămase în uitare; ceea ce azi este la îndemâna oricui, se obţinea atunci extrem de greu şi mai totdeauna în funcţie de rigorile momentului, oscilante după cheful cutărui şef care, la rându-i, aplica orbeşte „indicaţiile de sus”, cel mai ades după formula „ce se taie, nu se fluieră”. Văd, acum, că actorii se revoltă fiindcă bugetul teatrului X, suplimentat cu un milion de euro faţă de anul trecut, este redus la capitolul „colaborări şi servicii”. Mă întreb ce-ar face în situaţia de pe vremuri, când statul hotărâse să nu mai dea nici un ban instituţiilor de spectacole, obligate, absurd şi imposibil, să se „autofinanţeze”. N-a protestat deschis nimeni la vremea aceea, fiindcă pur şi simplu era imposibil: o facem acum („cere şi ţi se va da!”) când totul se poate şi lefurile actorilor s-au dublat, în unele cazuri, s-au triplat, iar existenţa scenei româneşti este, oricum, financiar nepericlitată. Să se ştie: instrumentiştii Filarmonicii ieşene primeau, prin 1985-1986, doar 23% din modesta lor retribuţie, iar personalul Operei 35%. Doar Teatrul Naţional, la Iaşi, plătea lefurile întregi, însă cu enorm efort, prin soluţii pompieristice, toate în afara legii. Ce ar jubila DNA-ul de n-ar interveni prescripţia! Sigur, nu-i un argument, mizeria de altădată nu poate legitima răşluiri în 2019, una-i una, alta-i alta, dar dacă înaintaşii au trebuit să accepte fără crâcnire decizii absurde şi umilitoare, nu trebuie uitat că, în astfel de incredibile condiţii, spre cinstea lor, au menţinut instituţiile în funcţie, izbutind şi acte artistice-eveniment din pură iubire faţă de profesie, faţă de publicul statornic, faţă de scândura scenei... Cineaştii noştri se tânguie, se ceartă, contestă, reclamă – viaţa merge înainte, o ţinem din festival în festival şi, cum-necum, filme se fac, obţinându-se prestigioase certificări internaţionale. Dar ştie cineva cum funcţiona, pe vremuri, mecanismul cinematografiei române? Mă număr printre puţinii care l-au cunoscut din interior şi consider că-s de-a dreptul dator să dau curs îndemnului cronicăresc „să se ştie!”, nu de alta, dar cei câţiva care au făcut parte din sistem tac, iar cei ce n-au habar vorbesc în dodii pe la posturile TV. Am fost membru în Comisia Naţională a Cinematografiei; îi luasem locul lui Titus Popovici, exclus ca incomod, urmată de numirea unui scriitor din provincie (pentru prima şi ultima dată în istoria instituţiei) care n-are „spatele” predecesorului şi nu-i amestecat în cârdăşiile ce populează faţa nevăzută a cinematografiei, deci, nu ne va da de lucru – ăsta ar fi fost subsemnatul. Comisia era compusă aproape exclusiv din diletanţi cu ştaif şi morgă. Dorind „să acopere” toate sectoarele sub aspectul reprezentării pur şi simple, onoratul organ cuprindea şefi: ai armatei, ai UTC-ului, ai pionierilor, ai sportului, ai învăţământului ş.a.m.d. Şefii fiind, cum se ştie, ultra-ocupaţi, îşi trimeteau adjuncţii. Nici unul nu avea elementara pregătire care să-i justifice dreptul de decizie într-ale filmului! Planul de producţie al Cinematografiei pe anul viitor nu era altceva decât o salată de lozinci despărţită în aşa-zise capitole tematice. Deci, nu scenariştii ori regizorii propuneau, ci Consiliul Culturii comanda filme pe o anume temă. Un scenariu, chiar genial, n-avea nici o şansă să intre în planul de producţie dacă nu se găsea cineva care să aducă din condei rezumatul şi prezentarea către vreo pătrăţică tematică. Toată lumea, de sus până jos, ştia că se minte. Şi toată lumea minţea: mai cu un oftat, mai făcând cu ochiul, mai cârtind... Toate filmele la adresa cărora am avut observaţii esenţiale (proletcultism, festivism, precaritate artistică) ajungeau repede...în producţie. Ba am constatat că unele scenarii tâmpe, pe care mă străduiam să le abat din drumul către Buftea prin referate alcătuite cu grijă, dar fără echivoc, se aflau de mult... în producţie! O tempora! Voi detalia în volumul al doilea al „Jurnalului”, ce urmează să apară către sfârşitul acestui an.