Mircea Radu IACOBAN

„Paloma Tourquese”: un hotel de patru stele, departe, într-o insulă a Atlanticului mai aproape de Sahara decât de Spania – Tenerife. Îl frecventează mai ales turiştii înstăriţi din Marea Britanie şi Germania. Mai ajung din când în când şi românaşi pe acolo, dar în extra-sezon, când preţurile-s la jumătate şi-s aduşi prin aşa-zisele programe sociale pentru „seniori”. În zori de zi, observ trecând prin imensul hol de marmură, discret şi silenţios, un convoi de cărucioare nichelate vârfuite cu pungi de plastic negre, umflate şi colţuroase: gunoiul din camere, adunat peste noapte, pleacă la incinerator. Surpriză: ultimul căruţ are o încărcătură mai puţin obişnuită: sute de cărţi. De toate soiurile şi-n toate limbile. Țin pasul alături de ciudatul convoi spre a desluşi ceva titluri. Mai ales romane; recunosc unele uşurele, de aventuri, altele bine cunoscute în literatura lumii, locul întâi deţinându-l – doar ne aflăm în insulele Canare! – romanul lui A.J. Cronin „Gran Canaria”, reeditat şi-n spaniolă şi, mai ales, în engleză şi germană. La mare căutare cândva, faimosul roman nu lipsea din mica bibliotecă a părinţilor noştri. Țin minte că mama subliniase câteva pasaje; unul chiar îl pot reproduce aproximativ, din memorie: „Pe lume există sumedenie de lucruri de care habar n-avem, lucruri inexplicabile, care depăşesc raţiunea noastră. Credem că ştim totul, şi, de fapt, nu ştim nimic. Absolut nimic.” Păi, nu? Să-şi fi închipuit vreodată A.J. Cronin că „Gran Canaria” va fi încărcat la grămadă, spre a fi răsturnat fără cruţare în ghena de gunoi a cutărui mare hotel? Doar până mai ieri nici noi nu aflasem despre realitatea „cărţii de unică folosinţă”, mare cucerire a veacului-lumină XXI! Printre filele sutelor de volume clădărite în căruciorul funerar din Tenerife sunt prefirate fire de nisip negru, vulcanic, tipic plajelor din Canare: cartea a fost citită la plajă, pe „repede înainte”, sub soarele arzător al vacanţei, după care gata, la gunoi! Cui mai trebuie? Ajunsă sub acelaşi regim de tratament cu tuburile goale de cremă anti-insolaţie, şerveţelele boţite, cojile de banane, dozele goale de schweppes şi – iertare! – prezervativele năclăite, cartea îşi schimbă dramatic destinul: iat-o rânduită între obiectele de care te foloseşti o singură dată, după care, la gunoi! Societatea de consum n-are milă şi nu iartă: un soi de „veni, vidi, vici” al inculturii cu moţ trimite acum în derizoriu obiectul-tezaur ce s-a bucurat, în întreaga istorie a umanităţii, de cea mai înaltă stimă şi preţuire. De ce să mai păstrez o carte citită? La ce-mi mai trebuie, când am la îndemână internetul şi, la nevoie, apăsând o tastă, recuperez în rezumat esenţa lecturii de odinioară? Ba chiar Apple Computers a lansat „Ready-to-go”, dispozitivul care-ţi citeşte cartea la ureche, nici nu-i nevoie să ştii citi! Legea minimului efort acţionează suveran, revenind imperios la modă exclamaţia din 1960 a lui Mao Ze Dong (în tinereţe, gazetar şi scriitor!): „evident, cititul prea multor cărţi este dăunător”. Darămite biblioteca personală, cândva ambiţie a oricărui om cu scaun la cap, de la învăţătorul de ţară la academician! Ai băut berea, arunci cutia – cam aşa începe să fie înţeleasă conduita lecturii în zilele noastre! Ce jale a fost când, la Braşov, s-a dat foc celor 76.000 de cărţi aduse în Ardeal, cu trudă şi jertfă, într-o viaţă întreagă, de Badea Cârţan, câtă oroare au produs rugurile aprinse de legionari, cât adânc respect faţă de carte înfăţişa blestemul înscris pe marginea paginii de anonimul cronicar „cine-i va rumpe filele, să i se rumpă zilele!”… şi iată că am ajuns să vedem includerea cărţii între obiectele de unică folosinţă precum scobitorile, pamperşii, ori şerveţelele umede. Și nici nu se miră, nici nu se scandalizează nimeni! La staţia bucureşteană Piaţa Unirii funcţionează un soi de tonomat cu cărţi „de metrou”: bagi un leu, cinci, sau zece, apeşi butonul, iei broşura, o frunzăreşti cât ţine voiajul, după care, la gunoi. Adevărat, nici nu-s titluri de Doamne-ajută („Lasă-te de fumat!”, „Vreau să slăbesc sănătos”, „Spioni ruşi de la Stalin la Putin”), dar ideea în sine de carte destinată cu premeditare coşului de gunoi oripilează.

  Sau oi fi eu prea de modă veche, prea puţin dispus să aplaud magnificele înnoiri ale veacului…