Mircea Radu IACOBAN

Îmi pare rău că, din lipsă de timp, n-am putut da curs invitaţiei lui Viorel Savin de a colabora în alcătuirea culegerii despre plagiat apărută sub coordonarea sa la Editura Babel (Bacău, 2016). Cartea adună opinii dintre cele mai diverse, recoltate cu precădere din breasla scriitorilor, dar şi din aceea a slujitorilor ştiinţelor exacte – că de furat, se fură în toate domeniile, acum şi din totdeauna, amin. La noi, cum bine observă în intervenţia sa Theodor Codreanu, putem corobora maladia plagiatului postdecembrist cu „raptul inimaginabil al averilor ţării timp de peste un sfert de veac.” Opinie împărtăşită şi de Const. Cubleşan („Furtul e principiul călăuzitor azi în ţară”) ori de Adrian Alui Gheorghe („Orice bun intelectual este însuşit ca dintr-o grădină a nimănui”). Victor Mitocaru vede în actul plagierii „un fenomen al depravării spirituale”, Alexa Visarion consideră că „certifică degradarea intelectului”, în vreme ce Ion Enache, director al revistei „Credinţa Ortodoxă”, consideră plagiatul „un lucru de-a dreptul drăcesc”, „o negare a lui Dumnezeu”. Şi-i vechi păcatul!

Se afirmă chiar (P. Isache) că „plagiatul (...) s-ar afla la baza tuturor culturilor, literaturilor şi artelor”. Exemple, gârlă! Până şi vestita ecuaţie e=mc2 nu-i aparţine lui Einstein, ci au formulat-o, cu decenii înainte, Preston, Poincare, Brown, De Pretto, iar prima şi cea mai cunoscută cercetare românească dedicată plagiatului (C.N. Hamangiu, „Proprietatea literară şi artistică”, 1893) s-a dovedit în întregime copiată după teza de doctorat a juristului francez Paul Clement (informaţie din textul lui Gruia Novac). Copilăria literaturii noastre este plină de, să le spunem astfel, localizări şi s-au scris cărţi în care-s puse pe două coloane scrieri considerate de înaintaşi demne să acceadă în fila manualului şcolar! Cum bine se ştie, am „ciupit” în voia cea bună şi noi de la alţii, şi alţii de la noi...

Aşa stând lucrurile, propun atenţiei mai degrabă câteva subiecte colaterale. Cum ar fi, de pildă, raportul dintre statutul social al plagiatorului şi consecinţele raptului. Prea puţin interesează plagiatul comis de Ilie de la Sculărie ori de Smaranda de la Spaţii verzi. Ia să ajungă Ilie barem consilier la primărie: imediat se vor găsi ilicite sonuri din Vlahuţă în poezia lui de tinereţe „Iubirea mea dintâi”. De unde se vede că hingherirea plagiatului nu ţine numaidecât de o campanie a asanării morale, ci are ca miză transparente răfuieli politice. N-ar fi luat nimeni la bani mărunţi teza de doctorat a mult înstelatului general cutare, dacă autorul rămânea modest ofiţer la manutanţă. În concluzie, o morală-sfat: adăugaţi încă un rând de ghilimele odată cu fiecare pas către sfera înalt ozonată a politicii mioritice!

A doua chestiune: consecinţele flagrantului. Dacă ai furat capra vecinului, litigiul se stinge, iar infracţiunea se şterge de-i dai capra înapoi? Din totdeauna, românii au fost prea toleranţi cu pacostea plagiatului. Chiar dacă... mă autoplagiez, revin cu flagrantul exemplu Caragiale. În 1902, Conu Iancu l-a acţionat în judecată pe ţângăul student Alexandru Ionescu, cel care-l acuzase că a plagiat „Năpasta” după o scriere a inexistentului ungur Istvan Kemeny. La proces, Ionescu a trebuit să recunoască toate acuzele de calomnie, fals şi uz de fals. De necrezut, dar juraţii au decis că ipochimenul se cuvine achitat! De unde se vede că plagiatul ar trebui să figureze mai zdravăn înfipt în Codul Penal. Dar, cine-l constată? Dacă lăsăm decizia pe seama detectării electronice, atunci sonetul eminescian „Veneţia”, nepreţuită bijuterie poetică, apare ca plagiat după o modestă poezie italiană. Şi ce facem cu literatura „postmodernă”, care-şi trage cinic sevele din „reciclarea literaturii anterioare”, după cum teoretizează chiar mentorul Cărtărescu? Va trebui să lăsăm povara deciziei tot în sarcina vreunei Comisii – etern „prilej de vorbe şi de ipoteze”!

Încă o chestiune: limitele de impus acuzei de plagiat. Un critic cu recunoscută expertiză în domeniu aşază pe două coloane un text dintr-o „Istorie...” a lui Piru cu altul, similar, din „Istoria...” lui Călinescu. Ambele spun că scriitorul X s-a născut în anul Z, în localitatea Y, a învăţat la şcoala cutare. Astfel de „plagiate” sunt de neocolit, doar nimeni nu poate deţine un drept patrimonial asupra informaţiilor de uz public! Ca şi cum ar trebui să aşez ghilimele când scriu că acceleratul Iaşi-Galaţi pleacă la 7,50, doar am citat din „Mersul trenurilor”! Cartea coordonată de Viorel Savin este cât se poate de necesară întru desluşirea unui fenomen ce tinde să ia proporţii; înmănunchierea atâtor opinii diverse şi, totodată, unitare, se constituie într-o invitaţie deschisă la o reacţie mai promptă şi mai severă a întregii societăţi.