Mircea Radu IACOBAN

Tot mai greu cu plagiatul! Înaintaşii trudeau cu săptămânile să identifice şi să afle textele cu pricina (adesea şi să le traducă), să le pună pe două coloane, să găsească o gazetă dispusă să-i publice, în vreme ce acum este destul să apeşi o tastă şi să soliciţi computerului o verificare (prestează astfel de servicii gratuite de detectare a plagierii Cite Play, Copy Traker, Plagium, Cimpski sau, cu plată, Attributor, Copyscare ş.a. – în total, vreo 16 adrese). Care, adevărat, din păcate pot detecta doar identitatea de texte, nu şi de idei. Dar cum ideile ţopăie de când veacul dintr-o carte în alta şi nici nu se mai face mare caz de vreo însuşire suspectă, rămâne trădătoare şi elocventă proba textului.

Până prin anii ’50, făcea vâlvă plagiatul în literatură. De-o vreme, se pare că s-a mai ostoit furtul în beletristică, în frunte trecând la mare distanţă ştiinţele. Pricina o constituie beleaua doctoratului, pe cât de râvnit, pe atât de incomod de obţinut, câtă vreme Hotărârea de Guvern 567/2005 condiţionează acordarea titlului de prestarea unei „cercetări ştiinţifice originale”. Avem cea mai mare densitate de doctori pe cap de locuitor, dacă ne comparăm cu Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, aşa că ar fi de aşteptat să ne putem mândri şi cu cea mai mare producţie europeană de cercetare ştiinţifică originală. Unde-i?

În perioada interbelică circula o glumă: dacă azvârli o pietricică în mulţimea trecătorilor de pe Copu, nimereşti un doctor. Iar pe atunci, în toată România se acordau o duzină-două de doctorate pe an! Acum, doar în 2012 au fost „unşi” peste 5.000 de doctori (în 2009, 4.764). Devenit sport naţional, dacă nu chiar sport de mase, doctoratul şi-a alterat evident propria condiţie şi prestanţă, diplomele ajungând să încununeze opera de cercetare ştiinţifică originală a unui Genică Boierică, Dinel Staicu, Nicolae Mischie (apropo de ultimul: Mischie, arestat pentru fals în înscrisuri şi uz de fals, preda, la Universitatea „Brâncuşi”, cursul de... „Deontologia funcţionarului public”!).

Pentru a-şi marca inserţia în „lumea bună”, reprezentanţii noii clase politice consideră că-i obligatoriu să posede mai întâi o puşcă şi un permis de vânătoare şi, apoi, cât mai repede, un doctorat, aşa că din etimologia cuvântului „plagiat” (plagium – a vinde altuia sclavi furaţi) au reţinut spre folosinţă mai ales ideea de sclav: aşa-zişii „negri”, de fapt şi de drept, adevăraţii autori ai nefericitelor teze inventariate în lista publicată de Societatea „Graur”, „Indexul operelor plagiate în România”. Unii figurează în această listă cu câte 4-5-6 cărţi „ciupite” din opurile altora, dar cele mai multe semnalări denunţă teze de doctorat. Se cuvine adusă în discuţie, desigur, şi complicitatea universitară. Vânătorii de titluri false au ochit mai întâi universităţile firave, nou apărute. Drept pentru care au fost identificate nu mai puţin de 41 (!) de doctorate ilicit acordate la Universitatea din Bacău – şi nu lipsesc din dezonorantul tabel institute de învăţământ superior de tradiţie şi prestigiu, cum ar fi Universitatea Tehnică Cluj-Napoca (13 teze), ori Universitatea Bucureşti (12). Ieşenii (cu Universitatea Tehnică) se clasează abia pe locul 23, cu două teze.

Şi, la urma urmei, care-s consecinţele dovedirii plagiatului? Vâlvă şi atât? Românii au fost din totdeauna îngăduitori: o demonstrează rezultatul marilor procese de plagiat care au inflamat opinia publică în veacul trecut. În 1902, Caragiale l-a acţionat în judecată pe ţângăul student Alexandru Ionescu, cel care-l acuzase că a plagiat „Năpasta” după o scriere a maghiarului Istvan Kemeny. Apăsat de acuză, Caragiale s-a dus la Budapesta, a cercetat, nici urmă de vreun scriitor Kemeny! Ionescu a întors-o: da, nu-i vorba de Kemeny, Caragiale l-a copiat pe Tolstoi! Ca să convingă opinia publică, calomniatorul a tipărit un manifest ce reproducea o pagină (cu caractere chirilice) atribuită lui Tolstoi, identică cu textul „Năpastei”. La proces, Ionescu a trebuit să recunoască faptul că şi pagina cu litere chirilice era tot o plăsmuire a dumisale. Pe Caragiale l-a apărat reputatul dramaturg şi mare avocat pledant Delavrancea. Zădarnic! De necrezut, dar juraţii au decis că Ionescu se cuvine achitat! De unde şi tradiţia românească a finalului în coadă de peşte.