Mircea Radu IACOBAN

La cea de a 50-a aniversare a revistei „Cronica” (şi a 5-a a „Cronicii vechi”) ne revin în amintire câteva dintre întâmplările vesele petrecute cu voie sau făr-de voie în anii tinereţii „cronicarilor” şi ai săptămânalului ieşean. Cum ar fi: Medalia „Colectivizarea agriculturii” s-a decernat, la Iaşi, în cantităţi industriale, inclusiv unor personaje care n-au ştiut niciodată câte ţâţe are vaca şi nici cum arată porumbul „de toamnă”. Post-festum s-a hotărât, într-o „anumită parte” a redacţiei, completarea listei medaliaţilor cu încă două nume: cel al eternului ingenuu Valer Mitru şi al fostului său şef de la staţia de radioamplificare, Lică Bluthal (în prezent autor de texte umoristice în Israel). O voce necunoscută i-a convocat telefonic la cea de a doua festivitate a decorării. Autorii farsei s-au ascuns după coloanele de la parterul Palatului Culturii, aşteptând apariţia candidaţilor la medaliere. Iată-i: primul intră în scenă Bădia Mitru, cu o garoafă la butonieră; îşi călcase festiv pantalonii. Toată dimineaţa dăduse telefoane de la redacţie, stabilind în dreapta şi-n stânga întâlniri cu unul ori cu altul, după care, tot telefonic, le contramanda cu textul „nu pot veni, mă cheamă ăştia să-mi dea o tinichea”. Am râs cu noduri fiindcă, atunci când a-nţeles că-i farsă, Valer Mitru avea lacrimi în ochi...

Bătrâna centrală telefonică a oraşului funcţiona anapoda: când, în sfârşit, aveai ton, se greşea numărul. Sună telefonul; evident, eroare. „Tovarăşe director, aveţi nevoie de maşină acum, sau mai târziu?” „Acum, da’ să treacă mai întâi pe la Palatul Culturii, să ia un redactor de la revista <Cronica>”... şi să-l ducă nu mai ştiu unde. A venit o Warszawa, l-a dus pe „cronicar”... nici azi nu ştim a cui era maşina!... Ceremonie funebră la Cimitirul „Eternitatea”. Pe catafalc, fostul redactor-şef adjunct N. Barbu. Corneliu Ştefanache constată: „Vezi, colegii lui n-au venit la înmormântare.” I-am răspuns pe acelaşi ton: „Da’ ce, crezi că la noi or să vină?” Ştefanache m-a asigurat: „Eu, la tine, vin.”

Moment dificil în existenţa revistei: poetul pe contribuţia căruia se baza de cele mai multe ori construcţia paginii I (era autorul necesarei poezii „pe linie”), Har. Ţ., a anunţat că intră în grevă: nu va mai scrie poezie patriotică până nu i se repară liftul la bloc (toate demersurile altfel încercate de Asociaţia locatarilor au fost în van). S-a ţinut de cuvânt: o săptămână n-a scris (după care, a recuperat). Nu deţinem informaţii privind funcţionarea liftului cu pricina în veacul XXI...

Aurel Leon, bonomul nostru coleg mai vârstnic, despre care am avut târzia surpriză să aflăm că era (şi a rămas) turnător încă de pe vremea lui Carol al II-lea, a scris un emoţionant necrolog prilejuit de moartea scriitorului clujean Speranţia. După ce se tipăreşte revista, cutezăm telefonul de condoleanțe, spre a anunța familia despre gestul revistei. Ne răspunde... chiar Speranția: o ducea bine-mersi şi n-avea deloc gând să treacă în rândul răposaţilor. A trebuit să topim tot tirajul şi să retipărim revista. Leon a suportat paguba concluzionând sec şi blajin: „Păcat, lui Speranţia textul i-ar fi plăcut...”

Erau la modă, în secretariatele de redacţie, garniturile „Letraset”: de pe o filă transparentă se desprindeau litere care, bine orânduite pe hârtie, lăsau impresia textului tipărit. Drept pentru care am „tipărit” un convingător antet al Ambasadei Marii Britanii, dedesubtul căruia s-a scris la maşină o generoasă şi fermă invitaţie trimisă de British Council lui Corneliu Ştefanache: trei săptămâni documentare în Anglia, transport şi cazare „all inclusive” în contul reginei. Constatând că „andrisantul” s-a ambalat, totuşi, prea tare (făcuse cerere de concediu fără plată în vederea iminentei plecări în Anglia), autorii farsei i-au mărturisit despre ce-i vorba dar... pas de-l convinge. N-a crezut până ce nu i s-a arătat cum letrasetul se rade cu lama literă cu literă... Tot cu letraset s-a „tipărit” un ordin de chemare la concentrare trimis redactorului de la Radio Iaşi Const. P.: i se cerea să se prezinte la Comisariat, cu schimburi curate şi hrană rece pe trei zile. L-am „demobilizat” în ultima clipă – gata de plecare, venise, la Radio, cu geamandanul...

În redacția revistei „Cronica veche” suntem câțiva dintre cei care fost-au şi la „Cronica” dintâi. De ce n-o mai fi având nimeni chef de farse acum?