Mircea Radu IACOBAN

Duminică spre luni a fost o noapte lungă şi agitată: prima numărătoare a voturilor anunţa, în Republica Moldova, o victorie netă a partidelor antiromâneşti şi antieuropene – de unde şi alarma gazetărească de grad zero la unele posturi de televiziune ce şi-au „uitat” emisiunile deschise până către dimineaţă. Treptat, situaţia s-a mai echilibrat, dar în frunte a rămas mereu acelaşi partid „socialist” (vorba vine!) condus de Igor Dodon – cea mai antiromânească formaţiune politică din întreg spectrul basarabean. Are 21,61% la ora la care scriu, aşa că, probabil, va rămâne în frunte şi după numărătoarea finală. PSRM a izbutit să se arate chiar mai „anti” decât însuşi Voronin, al cărui Partid Comunist s-a clasat, surprinzător, abia pe locul al treilea, în pofida tuturor sondajelor ce-l creditau ferm cu prima poziţie.

Mai nimeni, în România, nu ştie ce hram poartă acest Dodon, aşa că ar putea fi utile câteva informaţii. Iată: este susţinător aprig nu numai al federalizării Republicii Moldova, ci şi a... României, căreia îi hărăzeşte „patru subiecte de federaţie”: unul populat de moldoveni (Moldova de Vest), unul de maghiari (Ţinutul Secuiesc), unul de ţigani şi al patrulea de români (cum se vede, una-s moldovenii şi alta românii!). Nu de mult, Dodon s-a străduit (fără succes) să organizeze un referendum pentru înlocuirea drapelului tricolor al Republicii Moldova cu un steag purtând culorile celui rusesc! Fost ministru în câteva rânduri, Dodon a lăsat în urmă un cortegiu de nereguli financiare, căruia se străduiesc să-i dea de capăt organele de cercetare penală. Succesul lui electoral se datorează în bună măsură sprijinului direct oferit de Putin. După o întâlnire avută cu „ţarul” de la Moscova, Dodon a primit permisiunea ca pe afişele sale electorale să posteze fotografia lui Putin, imagine dotată cu reală putere de seducţie şi hipnoză pentru rusofilii moldoveni.

Putin a declarat cândva că, în ţările Europei de Est, miniştrii se numesc numai cu aprobarea ambasadelor americane, sugerând un amestec american decisiv în gesturile politice majore ale ţărilor din fostul lagăr socialist. În ce priveşte Moldova, SUA a avut acum, la alegeri, un comportament cel puţin straniu, câtă vreme Ambasada a emis un Comunicat potrivit căruia „nu înţelege, dar respectă” hotărârea justiţiei privind excluderea Partidului Patria din competiţia electorală. O dezavuare oficială, deci, a gestului de autoapărare, absolut între limitele legii, cutezat de Guvernul Leancă aflat sub ameninţarea unei autentice lovituri de stat. Oricât de chisnovate şi misterioase ar fi dedesubturile politicii statale americane, nu pot crede că Washingtonul a dorit o victorie pro-rusă la Chişinău, aşa că gestul Ambasadei, interpretat ca indirectă susţinere a partidului lui Usatâi de către SUA, nu poate fi decât o necugetată iniţiativă diplomatică, să-i spun astfel, locală. Oricum regretabilă şi cu efect la urne.

Tabloul rezultatelor la ora când scriu (87,60% din procesele verbale) arată astfel: PSRM – 21,61%, PDLM – 19,29%, PCRM – 17,84%, PD – 15,76%, PL – 9,38%, PCR – 4,99%. Se vede clar că majoritatea parlamentară, în sarcina căreia se află nu numai numirea Guvernului, ci şi a preşedintelui Moldovei, nu poate fi alcătuită decât prin coalizarea a trei dintre formaţiile care au trecut pragul electoral. Şi aici e aici! Voronin declară că în nici un chip nu se va alia cu Dodon. Din ce motive – ei ştiu. Caz în care s-ar putea să vedem, culmea, Partidul Comuniştilor într-o coaliţie cu una dintre formaţiunile pro-europene (cu adevărat pro-românească este una singură, Partidul Liberal, doar cu 9,38%). Matematic, PDLM, PD şi PL pot alcătui necesara majoritate parlamentară, numai că intervin omeneşti idiosincrazii şi se pare că ar exista niscaiva poliţe de plătit. Politic, doctrinar, n-ar fi incompatibilităţi de nedepăşit; singura certitudine rămâne aceea că evoluţiile viitoare rămân greu de prevăzut. Oricum, s-a îndepărtat spectrul victoriei absolute a românofobilor, care înnegurase cerul Basarabiei la un moment dat. Cât priveşte participarea reţinută la vot a alegătorilor din România cu cetăţenie basarabeană, am auzit o explicaţie acră şi, vreau să cred, nedreaptă: „ăştia şi-au văzut sacii în car şi Basarabia nu-i mai priveşte.” N-o fi chiar aşa!